D`ale sufletului

 pizap.com14431771259741Uneori am prostul obicei de a mă holba la oameni, adică în sensul ăla de a îi privi din cap până în picioare insistent de parcă vrei să dai jos rândurile de piele ca să vezi ce e în sufletul lui. Văd oameni abătuți, oameni care vor să lase impresia că sunt fericiți, oameni al căror zâmbet ascunde supărări… Mă fascinează însă privirile bătrânilor. Sunt pline de o viață de care probabil le e dor. Altele sunt pline de regrete, de lacrimi. Iar altele de iubire.

 Mă plimbam într-o seară prin Sibiu când am văzut o pereche de bătrânei. La brațul bătătorit (de Majestatea Sa Timpul) al soțului său, bătrânica părea să învingă durerea piciorului din cauza căruia mergea puțin schiopătând. Puteam să văd lumina din ochii lor blajini și frumusețea unei vieți complexe pe chipurile lor cutate. Când au trecut pe lângă mine, am putut simți un miros vechi, pe care îl simțeam doar când mergeam la străbunica mea. În lumea lor, erau doi tineri îndrăgostiți purtați de iubire pe cărările vieții. Și chiar asta erau. În ciuda aspectului îmbătrânit, pe sub acele piei cutate, zvâcnea o inimă tânără, veșnic îndrăgostită.

  Oare o să am și eu brațul meu – sprijin când o să fiu înaintată în vârstă? O să ne plimbăm și noi cu pași greoi și o să ne amintim de bucuriile prin care am trecut? O să ne așteptăm împreună sfârșitul în timp ce o să ne bucurăm de fiecare clipă rămasă?

D`ale sufletului

Am visat că eram principalul personj secundar
dintr-o poveste încă nespusă,
unde tot ilogicul avea logică.
Puteam vedea clar cu ochii-mi orbi
culorile decolorate ale lumii
şi graiam cu gura-mi mută
cânturi încă necântate până atunci.
În braţele mele îşi făceau cuib
păsări oloage ce adăposteau sub aripi
pui de anotimpuri încă nenăscuţi.
Pe umeri duceam vântul,
îl petreceam până dincolo, în depărtări
unde pietrele se sărutau şi-apoi
băteau doi oameni cap în cap
ca să aprindă focul.

D`ale sufletului

Tot timpul pierdem ceva, fie că este vorba de bani, un autobuz, o cheie sau un episod din serialul preferat. Însă, nimic din astea nu sunt bucățele din noi. Astăzi le pierdem – mâine probabil deja am uitat. Însă atunci când pierdem oameni lucrurile se schimbă.
Din vina noastră, din vina lor, sau pentru că așa spune Cel de Sus trebuie să ne despărțim de oameni dragi.
Prima pierdere cu adevărat grea pentru un suflet de copil (pentru ca aveam paișpe ani) a fost a bunicului. M-a marcat profund și m-a făcut să realizez că pe omul ăla nu o să îl mai văd niciodată. NICIODATĂ! Am fost foarte supărată că mi-a fost luat un om drag și nu înțelegeam de ce Dumnezeu face asta. Nici acum nu înțeleg. Se zice că odată ce trece timpul durerea se estompează, însă eu nu văd niciun adevăr. Totul e clar în mintea mea, parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar durerea și lacrimile sunt la fel de copleșitoare ca atunci când s-a întâmplat. Citește mai mult…

D`ale sufletului

De curând am fost la deschiderea anului școlar, la liceul unde am învățat si eu. E adevărat că nu mai arată exact la fel, s-au mai făcut unele modificări, însă clasa „mea” avea același aspect (cred că bătrânesc e cuvântul potrivit) foarte bine conturat în mintea mea. Când am pătruns pe holul unde ne pierdeam pauzele, m-am bucurat să regăsesc scrijelit pe lambriul de pe pereți chipului directorului. Aceleași scrijelituri, același miros, aceleași perdele îngălbenite de timp și podele ridate….

Ne-am strâns apoi în curte pentru a asculta promisiunile conducerii cu privire la noul an și urările de bun venit. Din marea de oameni, am admirat cu lacrimi în ochi pe cei care mi-au fost dascăli și am retrăit în câteva clipe momentele frumoase… Îi căutam pe cei care urmau să-mi fie colegi, aruncam privirea haotic, pentru că tot ceea ce vedeam era străin.

Zici că ăsta e profesorul meu de istorie? Nu-mi place! Am tresărit la auzul întrebării și mi-am dat seama că eu NU eram acolo pentru mine, ci pentru copilul de lângă mine.Aia NU era deschiderea mea. Nu erau colegii mei. TIMPUL MEU TRECUSE.

E sfâșietor să vezi cum Timpul nu îți e prieten. Cum aleargă căpiat lăsând în urmă pe toți și pe toate. Am simțit un mare dor de acele vremuri și un mare gol în suflet. Și m-am simțit un om neputincios și mic în fața unui hău care abia așteaptă să faci un pas greșit…

D`ale sufletului

Singur îmi port păcatele pe drumuri
printre străini uitați de suflete –
căci ele au uitat să mai fie oameni.
îmi duc dorurile si visele spre nicăieri –
la ghena de vise
unde oamenii se leapadă de ele –
ca de Satana
Am uitat sa îmi mai vorbesc Citește mai mult…