D`ale sufletului

De toamnă…

Mi-am rezemat tâmpla de umărul teiului bătrân
sub care se împiedicau frunzele
de vreascurile trecutului.
Aşteptam ca toamna să îmi spună povestea
în tonuri livreşti, cu aceeaşi voce şoptită,
plină de teamă, parcă să nu trezească verdele
încă neizgonit.

Am inchis ochii, căci văzul mă împiedica să simt
mângâierea unei rădăcini prea demult uitată;
o adiere parcă deja plictisită
picta nişte nori plumburii
sub plapuma de azur.

Când mi-am dezlipit ploapele
aveam părul cărunt –
timpul trecuse prea repede.

Era deja vreme târzie.

3 Comentarii

Lasă un răspuns