Mi-am rezemat tâmpla de umărul teiului bătrân
sub care se împiedicau frunzele
de vreascurile trecutului.
Aşteptam ca toamna să îmi spună povestea
în tonuri livreşti, cu aceeaşi voce şoptită,
plină de teamă, parcă să nu trezească verdele
încă neizgonit.
Am inchis ochii, căci văzul mă împiedica să simt
mângâierea unei rădăcini prea demult uitată;
o adiere parcă deja plictisită
picta nişte nori plumburii
sub plapuma de azur.
Când mi-am dezlipit ploapele
aveam părul cărunt –
timpul trecuse prea repede.
Era deja vreme târzie.
Așa-s toate toamnele: ne dau impresia că am îmbătrânit. Dar vine ea primăvara și o să vedem că părul are de fapt flori de cireș în el. 🙂
🙂
Uneori, părul miroase-a flori de tei,
Strânge raze de lună ce aruncă scântei,
Adună povestea vieții ce-a trecut,
Dar nu o povestește, căci părul este mut.