D`ale sufletului

Despre oameni

Despre oameni

Nu îmi plac oamenii. Nu pot să mă uit la un om și să îl văd pur și simplu, să-i remarc ochii verzi sau căprui, să-i remarc pielea pistruiată sau  catifelată. Eu când mă uit la un om îi văd tristețea din ochi și urmele lăsate de greutăți pe piele. Îi văd palmele bătătorite sau mârlănia din suflet. Nu îmi plac oamenii. Sunt ființe schimbătoare: astăzi devotate, cinstite și elevate, mâine perfide, invidioase, egoiste. Acum te ridică pentru ca mai târziu să aibă cui îi pune piedică. Oamenii sunt anotimpuri: calzi ca o ploaie de vară, geroși sau furtunoși ca o zi furioasă de toamnă. Oamenii sunt nori și curcubeie. Zile și Nopți. Suflete umbrite. 

Am încercat să mă apropii de oameni. S-au dat la mine să mă muște ca niște câini turbați. Sunt câinoși. Le vezi ura în priviri, le miroși furia și știi că dacă mai faci un pas ești la pământ. Nu mi-au plăcut niciodată oamenii. Poate pentru că nu i-am întâlnit pe cei potriviți. Timpul mi-a scos în cale pe mulți. Cu unii am comunicat prin vibrările inimii, iar alții mi-au fost umbre. Atât de lași, de mișeli, ascunzându-se ori de câte ori apărea întunericul în viața mea. Dar cine știe? Poate dacă ne lipeam sufletele … poate..

Cum să îmi placă oamenii când ochii lor îmi dezvăluie adevăruri ascunse despre suflet și scopuri? Când sunt egoiști și te uită la prima cotitură? Când îți rup aripile încă necrescute? Când îți rostesc numele cu invidie? Când se fălesc cu ce au ca să te facă să te simți un nimic …căci tu n-ai... Cum să îmi placă oamenii? Când îți întind mâinile reci ca să-ți răcească sufletul? Când îți creează iluzii ca apoi să le spulbere?

Am încercat să mă apropii de oameni. Am încercat. Pe unii i-am auzit mârâind, semn că trebuie să mă retrag. Le-am încălcat teritoriul și s-au simțit ofensați. Pe alții i-am ajutat. Am greșit făcând asta, pentru că gesturile mi-au fost interpretate prost. Oamenii sunt ființe supranaturale: atotștiutori, atotvăzători și întotdeauna pretutindeni. Nu poți să pleci în vacanță în Dubai, că ei au fost deja acolo și e nașpa. Nu are rost să pleci nici în Florența, că și acolo au fost și te asigură că nu merită. Oamenii sunt prietenoși până văd în tine ceva licărire și atunci devin toxici: ne îmbălsămează mintea cu ideea de neputință, cu minciuni, cu încercări de a le deveni copii perfecte… Nu îmi plac oamenii.

 

9 Comentarii

  1. Si totusi… eu sunt convins ca iti plac oamenii ! Oameni suntem si trebuie sa gasim in fiecare om partea buna care ne poate ajuta ! Fara iubire viata devine imposibila! Sa ai o sambata plina de iubire…si fata de unii oameni !

    Răspunde
  2. Cunosc foarte bine acest fel de situație, am trecut și eu prin astfel de lucruri, și totuși nu m-am lăsat! Am cunoscut până la urmă oameni buni, de încredere care m-au făcut să mă bucur de viață, Eu îți pot spune să nu renunți, indiferent cât de mult doare, indiferent cât este de neplăcut acum!

    Răspunde

Lasă un răspuns