SuperBlog

Destăinuiri într-o parcare

Iulie. Luna lui cuptor. O parcare imensă, neacoperită, a unui hypermarket oarecare. O Honda Civic se frământă de zor, perturbând liniștea celorlalți.

– Oare unde o umbla băiatul ăsta? Iar m-a lăsat la 40 de grade printre atâția frați și surori care duhnesc a tablă încinsă. Păi eu sunt ca ele? Merit eu să mă prăjesc în condițiile astea?

– Alo, mai ușor cu bombănitul. Încerc să dorm aici, se aude glasul morocănos a unui Logan alb, destul de vechi.

– Să dormi?! Să dormi aici mirosind a transpirație și a încins, cred că glumești domnule! Uite cum se ridică praful! Ascultă cum ne trosnesc oasele și pielea. Și tu vrei să dormi ..

– Da cam ce ai vrea să fac domniță? Familia care mă conduce e la cumpărături. Am noroc că au ales magazinul ăsta. Femeia e cam nebună, săptămâna trecută m-a condus 70 de kilometri ca să ajungă la un magazin de mobilă. Era unu’ la 2 pași de casă, nici nu era nevoie să mă scoată din garaj, dar nu, ea a ales magazinul ăla. Nici nu vrei să știi cât de obosit am ajuns. Aproape că-mi tremurau roțile. Dar ia spune-mi, tu? Ce fel de familie te-a ales?

– Nu se vede? Uite cum strălucesc toată! Uite ce ochi frumoși am, ce oglinzi, ce picioare! Ai zice că sunt tinerică, nu-i așa?

– Așa-i domniță! De-aș fi mai tinerel, ți-aș da un flash.

– Ehe, s-au dus vremurile când mă agățau domnii. Nu mai sunt chiar așa în floarea vârstei, dar sunt extrem de fericită. Omul la care am ajuns e un căutător de frumos. Mă scoate periodic în natură, mă duce des la spălătorie, unde mă spală chiar el, nu lasă pe nimeni altcineva. Uite, aruncă un ochi, mi-a cumpărat chiar ieri  un nou set de covorașe auto.

– Mare lucru! Și eu am unul nou nouț, primit de la o rudă de-a lor. Bine, îmi sunt puțin cam mari covorașele, trebuie să mi le-ndoaie un pic ca să intre, dar m-am obișnuit. La început mă jena situația, dar acum sunt bine.

– Eu am spus că mi-a cumpărat. Special pentru garderoba mea, băiatul meu a stat și-a căutat online covorașe auto pentru Honda Civic. Asta înseamnă mult pentru mine. Bine, m-a și supărat foarte tare și cred că a înțeles că e bine să nu mă mai supere pentru că fac foarte urât.

– Cum așa? O domniță așa simpatică se supără?

– O daaa. Stai să vezi. Mă trezește într-o dimineață, nici nu răsărise soarele, m-am și speriat. Aruncă pe mine suportul de biciclete, fără să mă salute, fără nimic. Alături de el era și-o fată, nu mi-a plăcut de ea deloc. Și-a întins picioarele de parcă se urcase-n pat! În fine, pornim la drum, am văzut eu când și-a pus GPS-ul că vrea să mergem într-un sat uitat de lume, dar nu mă gândeam măi domnule că mă duce în mijlocul Apocalipsei. N-am văzut în viața mea așa drum plin de gropi imense. Unele mai erau și pline cu apă, așa că m-am udat toată!

– Vai de mine!? Mie mi-e frică de gropi. Și cum ai ieșit de acolo?

– Cum să ies? S-a dat băiatul jos la fiecare groapă mai mare și-a aruncat câțiva bolovani de pe marginea drumului ca s-o umple. Au coborât și bicicletele, iar fata a rămas afară. Chiar nu era momentul să port atâta greutate pe umerii mei, așa că mă bucur că au luat decizia asta. Au fost 2 kilometri de chin, în care mi-am văzut moartea cu ochii. Nu credeam c-o să mai ies pe patru roți de acolo.

– Deci d-aia te-ai supărat. Acum înțeleg și-ți dau dreptate. Dar nu ai avut un scut pentru motor Honda?

– Nici vorbă de așa ceva. Nu din cauza asta m-am supărat. Sunt convinsă că dacă știa cum este drumul nu ar fi mers pe acolo. Noroc cu scutul, căci da, am avut, doar ți-am spus că are grijă de mine. Scutul a fost salvearea mea. De la denivelările drumului mi se putea sparge baia de ulei. Și să vezi atunci distracție. Și-n plus, mă protejează și de praf. Mă simt mult mai în siguranță de când îl port.

– Atunci de ce te-ai supărat?

– Ei bine, când am ajuns în sătuc și am văzut peisajul mirific care mă înconjura, m-am bucurat că am ajuns teferi și că în sfârsit mă pot odihni. Cum luaseră bicicletele la ei, m-am gândit că mă vor lăsa pe undeva să admir munții și ei vor pleca să descopere locul. Doamne, îmi amintesc și acum cum se înălțau munții, cu crestele impunătoare. Aș fi privit tabloul ăla ore în șir. De fapt, chiar asta aveam de gând să fac. Și când, ce să vezi? Mă parchează la umbra unui tei bătrân, din care tot picau frunze și tot felul de chestii zburate de vânt, CU SPATELE la munții ăia impresionanți. Așa că am petrecut 5 ore privind 3 vaci cum stau și pasc pe-o câmpie verde. N-am văzut nimic altceva.

 

– He he, măcar ai stat la umbră. Și ce ai făcut apoi?

– Cum spuneam, am fost foarte supărată, așa că în momentul plecării nu am vrut să pornesc. Uite așa, să vadă că sunt supărată pe el. Tot încerca să mă alinte, că haide fetița, nu ne lăsa în mijlocul satului ăsta uitat de lume, dar eu nu și nu. Într-un final mi s-a făcut milă de el și am pornit. Acasă am avut parte de cea mai mișto baie cu spumă primită vreodată. Interior – exterior. Chiar aveam nevoie, praful inhalat mă făcea să mă simt murdară.

– Mi-aș fi dorit să am și eu în tinerețe așa om bun alături de mine. N-a fost să fie, iar de-acum … cine știe ce mă așteaptă. Sunt bătrân, probabil asta va fi ultima mea familie.. eh, uite-i că vin. Sper că mi-au luat și mie măcar un odorizant.

– Sper să ne mai vedem prin trafic mulți ani de acum încolo! Prieteni?

– Prieteni! Te voi claxona, ți-am reținut numărul.

– Și eu! Ai grijă de tine.

Articol scris pentru proba cu numărul 6 din cadrul competiției Spring SuperBlog 2020.

Un Comentariu

Lasă un răspuns