D`ale sufletului

Din colțul blogului …. timid

la multi aniTrei, doi, unu șiiiiii doamnelooooooor și domniloooooooor  …. ăăăăă …. ăăăăă. Ce făcuși fată dragă, te emoționași?  Hai să încercăm din nou. Fără emoții, fără roșeli. Doamnelooooooor și domniloooooooor intră în scenăăăăăăă …. ăăă. Nu e bine. Nu e nicio scenă, unde văd eu scenă? Și cum să apar pe-o scenă așa, tam-nesam, în pijamale? Păi eu sunt Doru Octavian Dumitru ca să întrețin publicul cu atâta lejeritate? Nuuu, eu mi-aș vârî ochii-n pământ și aș tace mâlc că de altfel mi s-ar împletici vorba cu limba și limba cu vorba.  Și nu ar ieși nimic inteligibil. Dar mai bine aș face pe mimul, căci nu aș vrea să cad în penibil încercând să aflu cum stă treaba cu doi zece doi zece se aude acolo,  în spate? Ăsta chiar funcționează sau vorbesc doar cu mine?

Apoi .. cum să vă răpesc eu timpul chiar și câteva minute să mă ascultați? Nu e de ajuns că mă încurajați de câte ori mă gâdilă  degetele? Și poate multe de pe aici sunt proaste, poate ziceți un uit-o și p-asta ce încearcă dar nu-i iese,  dar mie-mi face bine. Mie-mi place chestia asta a nebunie. Nu mă refer la ceea ce scriu,  ci la tot ce înseamnă să ai un blog. Vouă nu pot decât să vă mulțumesc că m-ați primit, că sunteți călători pe aceleași poteci cu mine.

Ca sa fiu sinceră până la capăt când am creat acest blog nu știam cum stă treaba. Bun, am un loc acolo în online, printre alte mii de locuri, cine Dumnezeu îmi va bate la ușă? A fost mai mult ceva de care aveam nevoie să-mi aștern gândurile. Să-mi conturez sufletul. Și apoi ați ajuns voi – unii ați plecat, probabil că ne aflam pe note diferite ale portativului, alții mă bucurați de fiecare dată când vă reîntoarceți. Și e așa de ciudat să scrii gândindu-te că vor citi și alții … de asta îmi era întotdeauna rușine la orele de română să citesc compunerile. Deși acasă eram tare mândră de ce scriam și câteodată mergeam convinsă să ridic mâna, când profesoara punea minunata întrebare cine vrea să citească?  mă făceam mică mică și mă băgam și mai tare în bancă, că doar doar nu m-o vedea … Aici e altfel însă. Nu îmi auziți vocea tremurândă și nu îmi vedeți lacrimile din ochi. Doar cântul sufletului și trupul din litere.

Și cu toate astea de fiecare dată public imediat ce scriu. Dacă aș lăsa pe a doua zi, aș reciti cu alți ochi mai reci și mi-ar fi teamă de reacții. V-am supărat? Dacă v-am supărat, să știți că uneori sunt extrem de răutăcioasă și îmi pare rău. Dar, așa cum sunt vă mulțumesc că încă sunteți! Pentru că astăzi WordPress-ul mi-a scris că acum un an am pășit în această lume. Îmi doresc ca peste ani și ani să mai fim pe aici și să simțim! Mulțumesc pentru încurajări, pentru vorbele frumoase și căldura cu care am fost primită!

 

 

 

 

16 Comentarii

  1. Oh, ştiu c-am întârziat, dar îți spun acum: LA MULȚI ANIŞORI! Să ai câți mai mulți cititori, să scrii, să fii tu însăți şi la cât mai multă inspirație!
    Ți-am descoperit de curând blogul şi îmi place tare mult ce scrii. ^^
    Eu acum sunt într-un blocaj… chiar nu ştiu ce se întâmplă, când vreau să mă apuc să scriu pentru blog, mă blochez şi habar nu am ce să scriu, zici că mi-aş fi uitat cuvintele prin aer şi s-ar fi evaporat. Uneori mi-e aşa de dor să scriu ce am pe suflet, dar degetele şi creierul nu mă lasă… sper să-mi revin curând, să scriu, mi-e dor să scriu recenzii şi articole!
    Îți doresc mult succes cu blogul! 🙂

    Răspunde
  2. la multi ani ! sunt tarziu? oricum , sunt aici si ma gandesc la ceea ce scrii. stiu, esti prezenta mereu acolo in spatele aprecierilor tale si, chiar daca nu am timp sa intru mereu pe pagina ta, pe tine te apreciez prima pentru ceea ce asterni pe aici pe tanarul tau blog. continua! dar fara tristete, te rog !

    Răspunde

Lasă un răspuns