Prin ochii mei

Din trecut și prezent. Fixații.

Din trecut și prezent. Fixații.

Cred că eram prin clasa a 6-a când apăruse la tv știrea cu ambulanța neagră care răpește copiii și le fură organele. Satul clocotea de griji, având în vedere că eram mulți care mergeam aproape o oră pe jos către școală. De obicei la 7 fără un pic, când plecam noi erau pe drum doar văcarii, care duceau vacile la pășiune. Iarna era întuneric beznă și bineînțeles era pustiu. De foarte multe ori, jumătate de sat era scăldat în întuneric, pentru că luminile se stingeau mult mai devreme. Mi-aduc aminte că nici nu mă uitam la știri de teama amulanței, iar drumul spre școală îl parcurgeam de parcă eram la maraton.

Eram trei fete din capul satului, cum spunem noi și trebuia să mergem până în celălalt capăt al satului. Ni se mai alăturau  și alții, dar jumătate din drum îl făceam singure. Eram cu atenția maximă la mașinile care trec pe lângă noi și tot timpul întorceam capul în spate să fim sigure că nu ne urmărește nimeni. Trecut-au anii fără incidente. Ambulanța aia a rămas un mister. La o simplă căutare pe gugăl încă se pot vedea știri despre ea. Dacă e o fabulație sau nu, habar nu am. Oricum ideea e înspăimântătoare.

Când am ajuns la liceu, am făcut ca tot omul naveta. Și chiar dacă poate mașina nu venea când trebuia, chiar dacă era vifor afară, nu m-am mișcat din stație până nu venea. Erau diverși indivizi care poate mai opreau, întrebau unde trebuie să ajung și-mi spuneau să merg cu ei. Eu nu și nu. O dată am stat vreo 2 ore într-un ger cumplit, așteptând să vină cineva să ne ducă acasă. Și prin cineva mă refer la o mașină trimisă de firma de transport. O singură dată m-am urcat în mașina unui străin, însă eram 3 fete și el doar unu. Am mers 5 minute cred și tot drumul am stat cu inima cât un purice că dacă nu oprește. Teoretic eram 3 pe 1 dacă se întâmpla ceva.

Când le-am mai  zis oamenilor că prefer să aștept 5 ore în stație sau să merg pe jos decât să mă urc la ocazie, mi-au zis că-s crescută-n peșteră. Numai că, nu știu dacă ați observat dar, dacă ești o fată singură în stație ori pe marginea drumului, singurii care opresc sunt bărbații. Nu zic că toți or fi nebuni, dar pe mine ai mei m-au învățat de mic copil că dacă nu cunoști – nu urci, nu mergi.  Când vezi că tu ești cât un dop și ăla are 40 de ani și e de două ori cât tine, parcă nu-ți vine să te urci în mașină. Dacă-ți dă două acolo rămâi.

Și poate că-s crescută-n peșteră, dar așa sunt eu. Nu sunt dispusă să risc absolut nimic, când pot să mai aștept sau să merg pe jos. Este un fix pe care-l am de mică, așa cum v-am spus. La fel de fixă e și ideea de a nu lua drumeți la ocazie. Am trecut de atâtea ori pe lângă diverși, unii arătând mai dubios, alții păreau cumsecade, însă ceva nu mă lasă să zic băi, hai să-l luăm pe omul ăsta.  Chiar dacă pe moment îmi pare rău că trecem pe lângă ei și nu ne pasă, îmi dau seama repede că nu m-aș simți comod să știu că e unu străin în spatele meu și că poate face orice. Și ideea asta mă bântuie de când am citit o știre despre doi soți care au luat la ocazie 2 adolescenți, de 16-17 ani, cam așa. Na, vezi doi copii pe stradă, te gândești că sunt copii, nu? Nu mai țin minte dacă femeia a supraviețuit, însă cei doi, de pe bancheta din spate le-a tăiat gâtul ambilor soți. El a murit pe loc, ea a apucat să sune la poliție. Băieții s-au dus acasă și și-au continuat ziua ca și când nu făcuseră nimic ieșit din comun.

Cred că ar trebui să ne luăm vălul de pe ochi și să privim lumea în care trăim așa cum este cu adevărat. Nu trăim deloc într-o lume bună, oamenii nu-ți zâmbesc așa degeaba. Mă rog, nu toți. Ar trebui să ne educăm copiii și să le vorbim despre răutate. Pentru că ea există și este într-un procent foarte mare. Să îi învățăm că nu toții oamenii sunt buni. Chiar dacă pare că-l cunoaștem de-o viață, că-l vedem zilnic în fața blocului sau în piață, nu avem de unde știi ce este el cu adevărat atunci când închide ușa și rămâne singur. Cred că ar trebui să nu mai avem așa multă încredere în oameni. Trăim într-o lume în care nu numai că nebunia e mai mare, dar și puterea banilor. Se vând ei frate pe frate și se omoară pentru avere. Ce încredere să ai într-unul care nu dă oricum 2 bani pe tine, fiindu-ți străin?

Chiar dacă poate e traumatizant pentru un copil de 5-6 ani să afle că există oameni care îl pot lua și duce departe de părinți, e bine să știe. Pentru că lucrurile astea se întâmplă. Și din păcate, nu te ajută nimeni.

Eu am să rămân în continuare același om crescut sub un bolovan. Și dacă vreodată am să am copii, am să-i cresc cu aceeași convingere. Mai bine să se spună despre ei că-s din peșteră, decât să-mi rupă sufletul ideea că s-au dus de bunăvoie pe mâna unui nenorocit.

Voi vă împăcați cu ideea asta de luat la ocazie? De făcut autostopul? Sunteți mai deschiși la minte, ori tot ca mine, sub bolovan?

 

ps. Articolul ăsta e doar despre mine și convingerile mele. Dacă voi vă simțiți ok să vă urcați în mașină la diverși, foarte bine. Dar poate vreți să vă mai gândiți o dată înainte de a o mai face. Mai ales dacă sunteți femei.

12 Comentarii

  1. Sunt de acord cu tine, nici nu urc la străini în mașină, nici nu iau străini în mașina mea. Odată veneam dintr-o excursie și ca pe la jumătatea drumului autobuzul s-a stricat, am preferat să chem un taxi decât să încerc să opresc vreo mașină să mă ducă acasă.

    Răspunde
    1. Oh, cred că în general femeile aleg varianta asta. Cu toate că am cunoscut și din categoria celor care preferă să stea la ia-mă nene. Și asta pentru că nu reușesc să fie la timp în stație așa că ciu ciu autobuz.
      Bărbații în schimb cred ca sunt mult mai curajoși 🙂

      Răspunde
  2. O vorbă din popor spune: „Paza bună trece primejdia rea”. Conform acestui principiu, desigur că este mai bine să te ferești, decât să o pățești. Am fost nevoit într-o vreme să stau și eu la ocazie. Și deși nu am o înfățișare înspăimântătoare 🙂 mi se lungeau urechile și nu eram luat decât după foarte mult timp. „Ia să fi fost femeie…” îmi ziceam eu atunci cu ciudă.
    Am să vă povestesc însă pățania unei femei care cu multă prezență de spirit, a ieșit cu bine dintr-o situație critică. Totuși nu recomand nimănui acest joc pe muchie de cuțit, decât dacă are un foarte bun autocontrol, așa cum prietena aceasta avea cu prisosință.
    Era un timp, poate vă mai aduceți aminte, când erau puține mașini, iar autobuzele circulau și ele destul de rar. Odată pierdut autobuzul, trebuia să ieși la ocazie și nu prea îți dădea mâna să faci fițe la aspectul mașinii sau al șoferului. Bine că a oprit, îți ziceai, altfel îți pierdeai ziua de muncă. Și s-a suit…Și-a dat seama din primele minute cu cine are de-a face (am uitat să precizez, dar este evident că pe atunci telefoanele mobile nu existau). Când a văzut că o ia pe un drum lăturalnic, spre marginea unei păduri, în loc să se pună pe plâns, sau să-l zgârâie disperată (ce altceva putea face când bărbatul era o namilă, iar ea numai de un metru șaizeci și cinci?) I-a pufnit în nas și l-a făcut fraier.
    -Păi dacă îmi spuneai intenția, nu mai consumai benzina până aici. Bolovani, urzici, furnici…Așa-ți place ție? Acasă am cadă cu spumă, apoi mâncăm, bem și iar o luăm de la capăt. Că la muncă și-așa nu mă mai primesc de-acum… Și l-a făcut de s-a întors din drum…„acasă”. L-a dus bineînțeles la un bloc aiurea, dar care știa că are ieșire prin spate.
    -Te uiți la geamul ăla, i-a mai spus, indicându-i unul pe sus, pe la etajul trei. Că dacă vii cu mine, mă bagi în gura vecinilor și nu vreau. Aștepți până se deschide. Atunci te dai jos din mașină și urci direct, nu mai bați…că eu te aștept pregătită 🙂
    Putem doar să ne imaginăm fața aceluia când s-o fi dumirit din păcăleală, că bineînțeles, o scuzăm nu-i așa? ea n-a mai stat să își savureze momentul 🙂

    Răspunde
    1. Wow! Chiar foarte tare prietena ta și foarte multă tărie a avut. Nu cred că am mai auzit așa ceva. Îmi dau seama că dacă se pierdea cu firea, se sfârșea urât. Dar mă întreb bărbatul, atâta l-a dus capul să facă? Chiar așa putere de convingere are o femeie asupra bărbatului? 😀

      Răspunde
  3. Am stat de două ori în viaţă la ocazie şi nu eram singură nici atunci. Mi-e frică, recunosc. Dar iar trebuie să recunosc, nici nu am fost nevoită. Până la şcoală făceam 5-10 minute pe jos. Serviciul iar e aproape de casă, nu e nevoie, e şi-n oraş. Nu ştiu cum e când efectiv nu ai altă soluţie şi de aia nici nu zic nimic.

    Răspunde
    1. Mă întreb dacă chiar nu există altă soluție. Pentru că dacă zici tu, nu ai nicio altă soluție decât ocazia și dai peste un nebun, a doua oară mai ai tărie să stai la ocazie? Sau începi să mai întrezărești și alte soluții?

      Răspunde
    1. Chiar nu poți ști…Am pățit-o și eu cu o femeie. Nu era un loc de stat la ocazie, dar de unde era să știu și mai ales cum era să las o femeie la margine de drum, într-o așa pustietate…Îmi făcea semne cu brațele așa de disperat că n-am șovăit niciun pic să opresc mașina. Când s-a urcat mi-a mormăit ceva din care eu am înțeles „la Baltazar”. Am crezut că îmi zice de vreo localitate din drumul meu spre Ploiești. Erau zeci de kilometri până acolo și nu le cunoșteam evident, pe niciuna de pe tot traseul. Apoi, doamna s-a lansat curând în acuzații violente împotriva sistemului sanitar și foarte repede aveam să-mi dau seama că era bolnavă psihic. Îi răspundeam calm, cu grijă să nu se simtă contrazisă și mă gândeam cum am să ies dintr-o astfel de situație. Când s-a terminat câmpul și urma să intrăm într-un sat, i-am zis cu glas domol:
      -Baltazar e mai departe mult de aici?
      -Ce Baltazar? mă întreabă ea răstit.
      -Unde ați zis că mergeți…nu știu dacă am înțeles bine.
      -Eu merg la Bagdasar!
      -Păi…
      Ceva mă reținea să pomenesc cuvântul spital în fața acestei femei, dar am zis:
      -Asta e la București, nu?
      -Da! Păi nu mergi acolo?
      Cum să merg la București? Eu veneam dinspre Târgoviște…Rotițele creierului mi se învârteau mai repede ca cele ale mașinii, dar tot nu găseam nicio soluție. Iar femeia striga la mine că ce-am de gând, că ce vreau de la ea…Și dintr-o dată a început să tragă de portieră să o deschidă din mers. Abia am frânat cu o mână pe volan și alta ținând-o să nu se arunce. Iar când am lăsat-o în sfârșit la sol, îi auzeam ocările și blestemele din urmă. Și eu nu voisem decât să fac o faptă bună..

      Răspunde
      1. Doamne ferește de așa ceva! Nici nu vreau să mă gândesc cum ieșea dacă tanti se arunca, dacă pățea ceva … ce-ar fi zis, că poate tu ai fost de vină, că cine știe ce. E cam alba neagra cu oamenii. Dacă treci pe lângă ei nu-i bine că n-ai inima bună să oprești, dacă oprești, iar nu-i bine, că nu știi peste cine dai…

        Răspunde

Lasă un răspuns