Diverse

Leaving Neverland – prin ochii mei

Nu am fost niciodată fan ceva. În mintea mea a fi fan cineva înseamnă să-i știi viața omului pe de rost. Să-l urmărești și să știi că peste nu știu câte luni, la ora x va avea concert la … sau că în 1997 a cântat la. Cam asta înseamnă pentru mine un fan adevărat. Ceea ce nu e deloc cazul, eu ascult muzică și atât. De multe ori nici nu știu cum arată cel ce o cântă, căci pur și simplu nu mă interesează. Nu rețin nume, rețin doar melodia. Nu mă axez doar pe un om, ascult genuri și oameni diferiți, în funcție de starea în care mă aflu. Asta ca să se înțeleagă de la început și să nu existe niciun dubiu cum că aș ține parte sau aș apăra pe cineva.

Am lămurit toate astea de la început, pentru că azi vreau să vă spun despre Michael Jackson și părerea mea sinceră despre documentarul apărut pe HBO GO. Și tot acum vă zic, că nu vreau să par ipocrită, eu pe MJ l-am descoperit când a murit. Până atunci nu îl ascultam, eram și destul de  mică și cam lipsită de internet și altele îmi erau preocupările pe atunci. Nici de acest documentar nu știam, până am văzut la Potecuță și-am zis să vedem ce și cum, că pare interesant. Și-a fost mai mult decât interesant.  Citește mai mult…

Diverse

Articolul de astăzi pornește de la ideea lui Alex, pe care ne-a prezentat-o în rubrica miercurea fără cuvinte. Văzând pasiunea cu care doarme bebelina mi-am adus aminte de soră-mea. O să vedeți. Probabil ați remarcat și voi că cei mici dorm oriunde și oricum. La masă, pe diagonala patului, la baie, în cadă, pe scaun, pe jos, pentru ei nu contează asta. Și ar trebui să fim invidioși pe ei, pentru că pot așa, fără să le pese.

Pe lângă faptul că obrăjorii lor capătă o pufoșenie absolută atunci când dorm, parcă-ar fi un aluat de cozonac ce stă la dospit, li se citește seriozitatea cu care dorm. Adică n-o fac ca noi. Cu o sută de gânduri în cap, încercând totuși să le dăm de-o parte și să lăsăm loc somnului. Nu. Ei dorm cu toată dăruirea lor de copii inocenți. Fără să le pese că frigiderul e gol, că au rănit oameni, că le bate razele  lunii în geam, că pereții sunt roz și nu le mai place. Ați văzut de câte ori un copil se trezește în aceeași poziție în care s-a culcat? Aproape e imposibilă chestia asta.

Mi-aduc aminte de soră-mea, cum ziceam mai sus. Era o misiune dificilă să dormi în același pat cu ea atunci când era mică, pentru că tot timpul exista teama, nu că te vei urca pe ea, ci că o să se bage ea sub tine. Adormea normal, ca orice om și se trezea învers. Nu de multe ori am deschis ochii și-am văzut pe pernă niște degețele mici și drăgălașe, ca să constat că îi stăteau picioarele unde trebuia să fie capul și invers. Nu știu ce se întâmpla noaptea, dacă venea cineva și-o muta, dar mereu mi s-a părut ciudat. Citește mai mult…

Diverse

Și la voi e martie-n calendar, dar un vânt de toamnă nebună afară? Unde sunt razele alea calde, floricelele primăverii? Fluturii? Străzile colorate de hainele sumare ale oamenilor? Ah, cred că știu eu. Dacă mă gândesc mai bine anotimpurile au luat-o razna. Și știți de ce? Din cauza noastră, a oamenilor, vă zic.

Păi ce primăvară gingașă și voioasă ar vrea să vadă burți de bărbați îmbrăcați cu tricourile iubitelor? Glezne bărbătești? Niciuna cred. Tocmai de aia nici nu vine primăvara. Acum lăsând gluma la o parte, voi ați observat că oamenii o iau razna? Că moda a devenit hidoasă? Văd din ce în ce mai mulți băieți cu tricouri scurte, strâmte, în culori ilegale aș zice. Roz bombon cu picățele, decolteuri largi. Asortat cu niște blugi super super mulați, de uneori nici nu pot merge normal, merg crăcănați c-un picior pe un trotuar, celălalt pe trotuarul de vizavi. Musai suflecați mai sus de glezne, așa cum purta Nică pantalonii la scăldat. Ochelari de soare, un păr ridicat stil Johnny Bravo și-o atitutine de mare macho. Zic ei. În realitatea mea niște maimuțoi scăpați de la circ. Citește mai mult…

Diverse

Prin grupurile de pe facebook

Încep să cred că tot mai multă lume face abuz de rețelele sociale. De facebook mai exact, căci e cel mai la îndemână și cel mai ușor de umplut cu baliverne. Faci o poză, pui (zici tu) un text bobocuț, plin de filozofie și uaaai di mini șî mini șe fătucă dășteaptă o făcu mămuca. Și pe zi ce trece îmi confirm și mai mult că sunt două mari categorii cu acees la facebook. Ăia care știu cu ce se mănâncă și restul, adică vitele.
Și fără să vreau să jignesc pe nimeni, dară inevitabil am s-o fac prin acest articol, unde se adună  cele mai multe vite? În grupuri, vă zic eu. Dacă sunteți măcar într-un grup o să îmi dați dreptate. Cel mai des și mai des umblu prin cele culinare eu. Și de când umblu m-am săturat de atâta prostie câtă am văzut pe acolo.

În primul rând se remarcă femeile alea disperate, dar disperate care atunci când cineva pune o poză cu o mămăligă (exemplu) apar ele și încep rețeta? ne dați rețeta? vrem rețeta! și rețete? da rețeta unde e?  Băi mămică, îți vine să-ți bagi picioarele și să le dai pe toate afară de pe facebook. Dacă vezi că deja există un comentariu în care se cere rețeta, așteaptă dragă femeie nebună, așteaptă! Nu-s necesare 20 de comentarii în care se cere rețeta, că zău că nu i se face facebook-ului milă s-o scrie el. Citește mai mult…

Diverse

de vorbă cu părinții meiM-am întrebat întotdeauna de ce nu spunem ceea ce simțim. De ce ascundem supărări, de ce ne încărcăm sufletele cu vorbe și cu ofuri, care odată spuse ar rezolva poate multe dintre probleme. De ce alegem să suferim singuri, în loc să-i spune ăluia de lângă noi „nu vreau să mai pleci”. Sau „vreau să mă tratezi ca pe un adult”. Sau orice altceva ne face să fim triști și neînțeleși. Până la urmă noi purtăm cea mai mare vină, atunci când afirmăm că suntem neînțeleși. Prin deducție logică, cum încă nu știm să citim gânduri, nu putem înțelege de ce un om e nefericit, dacă el nu ne spune. Sau poate noi chiar credem că el e fericit, dacă-l vedem că zâmbește și că are de toate.

Pe de altă parte înțeleg perfect de ce nu spunem ce simțim. Cred cu tărie că doar oamenii puternici pot fi incredibil de sinceri, iar eu nu sunt un astfel de om. Și ca mine, mai sunt mulți alții.

Cel mai tare doare însă când ești mic și după cum zic cei mari „ești prea mic ca să înțelegi viața așa cum e ea”. Nimic mai fals aș spune. Un copil la vârsta adolescenței e vânat de sentimente la orice pas. E vulnerabil. E vârsta la care îți pui întrebări, la care aștepți răspunsuri. Descoperi. Iubești. Urăști. Te retragi într-o carapace de unde observi tot. E o vârstă plină de drame. Unele imaginare, altele din păcate nu. Citește mai mult…

Diverse

Nu știu cum sunteți voi, dar eu sunt o mare pretențioasă. Sau cred că mai degrabă aș spune sclifosită. Vorbim de mâncare, da? M-am gândit eu așa că într-o minunată zi de luni să vorbim despre mâncarea noastră cea de toate zilele, căci de ce nu? Și să știți că de scriu baiverne e pentru că nu prea-mi merge tasta „a”. Trebuie să apăs de vreo 2-3 ori pe ea să clincăne.

Când eram tânăr fecior … ba nu, asta-i dintr-o melodie, voiam să zic că acasă, la mama totul părea așa ușor, dar de fapt nu prea e pentru că atunci când doi sclifosiți se pun în aceeași metri pătrați împreună, nu-i a bună. Mi-aduc aminte de fiecare dată când ne întreba mama pe mine și pe soră-mea ce vreți să mai fac de mâncare?, iar noi tăceam mâlc și ridicam din umeri. Fă și tu ce-o fi.  Acum îmi dau seama că de fapt ea nu ne întreba musai ca să afle ce preferințe culinare avem noi, ci pentru că efectiv era în pană de idei. Căuta o rezolvare a unui puzzle și noi nu o ajutam deloc.

Așa se face că de câte ori îl întreb pe C. ce vrei de mâncare?, primesc o privire goală și plină de neinspirație. Și da, îl întreb pentru că partea faină a lucrurilor e că ce îmi place mie nu-i place lui, ce îi place lui, nu-mi place mie. Mișto, nu?

Credem că e mai simplu cu un om sclifosit, pentru că dacă mănâncă prea puține chestii, înseamnă (sau mai degrabă însemna în capul meu) că mai puțin de gătit, mult mai bine. Deloc adevărat! Cred că la câte rețete sunt în lumea asta ar fi fost mai simplu să fie extra gurmand. Așa, aia nu că are brânză, aia nu că e cu ceapă, aia nu că are buline verzi și unicorni.  Citește mai mult…

Diverse

Tu știi ce se ascunde în jurul tău?

V-ați gândit vreodată că prin locurile pe lângă care treceți zilnic se pot ascunde lucruri despre care habar nu aveți? Că poate în scorbura copacului pe care îl admirați tot zilnic, pentru că e acolo de sute de ani și uite ce falnic și frumos se menține  se află o comoară? Sau că sub podul din parcul în care vă duceți copilul în fiecare seară e o cutie cu lucruri despre care poate, nici nu ați auzit că există?

Vorbesc despre comori? Despre cutii? Da, nu am luat-o razna. Chiar despre asta vorbesc. Mai exact despre GEOCACHING. Ce este Geocaching? Ei bine este un joc la nivel mondial, un joc bazat pe coordonate GPS.

Eu l-am descoperit acum vreo 2 ani și pot să spun că e chiar fain. Ce înseamnă mai exact? Păi, e vorba despre o căutare de comori. Intri pe site-ul oficial, www.geocaching.com, unde poți vedea comorile ascunse din toată lumea. Faci rapid un cont, vezi harta cu cache-uri (cutii) ascunse  în jurul tău și când ieși frumușel la plimbare te poți aventura în căutarea lor. Aplicația poate fi descărcată și pe telefon ca să fie treaba mai ușoară. Activezi GPS-ul și urmărești harta.  Citește mai mult…

Diverse

Azi Brașovul s-a îmbrăcat în drapelul României. Și ca toți românii am ieșit și noi afară azi, dar nu pentru a vedea parada militară, ci pentru a vedea luminițele din Piața Sfatului. Mda, nu sunt așa patriotă, nici nu iubesc țara, nici nu o urăsc, nici nu o blamez, nici nimic. E o țară ca oricare alta și cam atât pentru mine. Eu cu țara nu am nimic, am ceva cu oamenii în general.

Așadar, am avut minunata inspirație de a mă îmbrăca destul de gros, cu multe straturi așa că în afară de extremități nu am avut probleme cu gerul, care-i cumplit, apropo. Parcă suntem într-un iglu. Și-apoi am ales mijlocul de transport în comun, ceea ce slavă domnului că am făcut, căci altfel mi-aș fi blestemat zilele în trafic. Și nu numai în trafic, ci și la găsirea unui loc de parcare – treabă la fel de cumplită- ca și gerul.

Nu știu de ce ne-am dus fix azi când e prima zi de iarnă oficial, căci era logic că va fi puhoi de lume. Și așa a și fost. Și unde-i lume multă știți ce mai este? Gunoi! Exact. Acu` eu sunt convinsă că gunoaiele ce au rămas după ce-au terminat artificiile și lumea a început care-n stânga, care-n dreapta să se mai ducă pe la casele lor nu sunt doar de la români. Asta mai mult ca sigur. De când mă tot plimb prin Piața Sfatului am tot văzut diferite naționalități, diferiți indivizi unii mai dubioși, alții mai puțini care scuipau, mâncau semințe sau mai scăpau din greșeală câte o hârtiuță pe jos.  Citește mai mult…

Diverse

Vârful Măgura Codlei (1 noiembrie 2018)

Probabil că nu vă mai amintiți dar acum ceva vreme într-un articol povesteam cum am ratat intrarea pe traseu în Măgura Codlei (pentru curioși aici este întâmplarea). Ei bine, traseul l-am făcut până la urmă, a doua zi de la ratare, pentru că … de ce nu?

Citisem pe net articole despre vârful Codlea, unii ziceau că-i ușor, alții că nu-i așa ușor cum pare. Eu nu zic nici că-i ușor nici că-i greu, zic numai că depinde de fiecare. Dacă gâfâi până la etajul 4 atunci nu te aștepta să zbârnâi până în vârf că nu o să fie deloc așa, dacă ești împiedicat și dai cu stângu-n dreptul din 2 în 2 metri atunci o să fie nasol pentru tine. Dacă n-ai mâncat nimic toată ziua și te gândești tu că ar fi o idee bună să te avânți într-un urcuș destul de … „urcător” e din nou o idee proastă și probabil ți-ai dori să mânânci și frunze pe toată durata traseului.

Așadar traseul începe cu  o panoramă faină de tot asupra orașului. Sunt câteva case acolo (în acea poiană), dar noi am lăsat mașina fix pe iarbă încă verde pe atunci. Deși era destul de neclară priveliștea, era un soi de ceață, am făcut câteva poze, după care am pornit spre pădure, călăuziți de cele 2 triunghiuri, roșu și albastru.  Citește mai mult…

Diverse

Oameni de nota 10

Eram multe suflete în acea sală mare și mult prea rece. Auzisem noi ceva, de la cei ce aveau cunoștințe mai mari, care-și tociseră coatele pe acele bănci, însă vârsta ne făcea să fim mult mai gălăgioși decât ar fi trebuit. Sunt convinsă că de pe hol, sala răsuna ca o cameră plină cu copii de 2 ani, care zbiară fiecare pe limba lui. Și nu înțeleg cum niște zeci de oameni de 20 de ani pot fi așa de neciopliți. Adică, unde-i educația?

Asta îmi amintea de orele din generală, când după sunarea clopoțelului în loc să așteptăm cuminți în bănci venirea profesorului, noi îl așteptam pe bănci, pe catedră ori alergându-ne prin clasă. Singura diferență e că acum nu ne mai alergam, însă la statul cu fundul pe bancă nici că renunțasem.

În învălmășeala care era acolo, printre subiectele diverse, despre unghii, păr, seriale, iubiți, petreceri și ce băieți faini mai sunt prin alți ani (am fost an de fete în mare parte, așa că e de înțeles) am reușit să distigem sunetul ușii care s-a deschis. Ne-am mișcat fundurile la locurile noastre și ne-am ridicat privirile la cel ce tocmai intrase. Citește mai mult…