Diverse

Direct din news feed

Nu știu cum e la voi, dar la mine pe facebook e plin de dorințe. Ce își dorește x-ulescu de la 2018, ce vrea să realizeze y în noul an, ce, ce și iară ce. De parcă ar păsa cuiva. Dar așa ne place nouă să ne expunem. De la cum ne petrecem diminețile, la ce oră ne bem cafeaua, unde și cu cine, ce mâncăm de cină, ce filme vedem și cu cine. Până și prima poză pe care i-o faci bebelușului la naștere apare pe facebook.

Fiecare dintre noi am avut un Crăciun de poveste, cu brad împodobit, bucate alese, cadouri din belșug. Am primit colindători, am petrecut în restaurante și totul a fost roz și alte culori derivate din roz. Apoi a urmat Revelionul. Altă distracție, altă paletă de rozuri. Pahare sparte, bani în buzunare, tot felul de poze postate la doișpe noaptea în care îți iei partenerul de braț, ciocniți paharele și vă uitați spre cameră. Rânjiți cu toți dinții ca să vadă lumea ce fericire mare și scrieți un La mulți ani, apoi aruncați răvașul pe mare, postați poza ca să vadă tăt mapamondul. Citește mai mult…

Diverse

Ședințele cu părinții. Plăcere sau chin?

Nu știu de ce unii diriginți adoră să facă ședințe. Dar adoră pe bune treaba asta, așa că în fiecare lună trebuie musai să pună de o întâlnire că altfel se strică fengșuiul elev-părinte-profesor. Eu am fost din rândul celor mai norocoși – doamna diringintă pe care am avut-o, organiza maxim 2 ședințe pe an școlar și nici atunci prezența nu era obligatorie. Soră-mea însă are o nebună (mda, chiar e) care lunar trimite mesaje părinților – invitații la ședințe. Și nu știu cum se face că formulează în așa fel încât dacă nu ajungi la ora aia, în ziua aia înseamnă că tu, părinte denaturat ce ești ai pierdut o ocazie pe care n-o mai poți avea decât luna viitoare, în care să te interesezi de viitorul copilului tău. Și te vei simți prost, pentru că asta înseamnă că nu îți iubești copilul. Nu ești alături de el, nu te interesează ce face, cu cine și de ce. Citește mai mult…

Diverse

Tare surprinsă am fost când nenea WordPress m-a anunțat (pe data de 17) că blogulețul meu a împlinit 2 ani. Într-adevăr dacă ne uităm retrospectiv, doi ani nu înseamnă o perioadă extraordinar de mare. Dar nici puțin nu este, nu? Pentru cine nu știe, blogul ăsta e descătușarea mea. E locul în care mă simt cu adevărat eu și chiar pot fi eu, pentru că nu mă cunoaște nimeni. Și asta e de bine, zic. Când cunoscuții îmi citeau articolele nu era nimic în regulă. Nu puteam scrie, mi se bloca mintea doar la gândul că x-ulescu va citi, probabil va râde sau se va întreba ce e cu mine. Și asta nu era deloc confortabil. Citește mai mult…

Diverse

Viața la curte prin ochii mei. Ce e frumos și ce nu.

Viața la curte e mișto. O spune un fost copil care și-a trăit copilăria alergând fluturi, rupându-i mamei florile din grădiniță, bătând mingea și aruncând fluturașii de la palete pe casă. Apoi a început viața la curte cu un câine pe care iarna-l legam de sanie și mă trăgea prin fața casei. Erau numai zâmbete și țipete de bucurie până bătea mama în geam să nu mai chinui animăluțul. Și ce dacă nu mă lasa să ies la poartă? Eu îmi chemam prietenii în curte și ne construiam castele din nisipul de lângă gard. Așa ne știau părinții în siguranță și nu trebuia să iasă mereu să se uite de noi. Umpleam scările cu prăjituri din pământ pe care le lăsam la uscat că doar cuptorul nostru era soarele. Ce fain era!

Acum viața la curte e la fel de mișto, chiar dacă am crescut și ne-au revenit multe sarcini. Câteodată este de-a dreptul obositor, pentru că avem o curte mare. Avem și o ditamai grădina, unde tata a pus lucernă. Dar s-o luăm pe rând …  Citește mai mult…

Diverse

Viața perfectă se trăiește pe facebook

Câteodată alegem să ne împiedicăm de-o virgulă doar ca să nu scrijelim punctul. Așa cum alegem să ne ascundem după minciuni, sau în spatele unor frici cu care ne îmbrăcăm din ce în ce mai gros, până ne afundăm de tot. Tot așa zâmbim în fața celui pe lângă care trecem, doar pentru ca apoi să întorcem capul și să-l măsurăm dintr-o privire rapidă, rece și înțepătoare. Probabil că uităm să fim oameni, uităm că viața e despre cumpărăturile la supermarket, unde ne încruntăm că fata de la casă se mișcă prea încet, despre cerșetorul de la colț de stradă, pe care îl ocolim pe unde putem, de parcă sărăcia e contagioasă, despre bătrâna care abia merge și se încumetă să treacă strada, despre copiii care bat mingea în fața porții.

Noi trăim pe facebook. Trăim și ne minunăm de cât de fericiți putem fi, acolo, în lumea aia minunată, unde facem lucruri minunate. Suntem mândri când distribuim filmulețe cu oameni ce ajută cerșetorii, suntem la fel de mândri când distribuim poza vreunui copil suferind de cine știe ce. Practic am făcut o faptă bună, nu? Am văzut, m-a impresionat și mi-a stors o lacrimă, acum ia să-l dau mai departe că poate l-o ajuta cineva. Eu sunt prea sărac și amărât și n-am 5 lei să donez…  Citește mai mult…

Diverse

50 de lucruri despre mine

Iertată-mi fie postarea într-o zi de miercuri fără  cuvinte, dară cum la mine-n sat sunt fix două treceri de pietoni mari și late și extrem de inutile, zisei pas la provocare, pentru că probabil ați băgat de seamă, nu răspund provocărilor MFC cu imagini luate de pe net. Dacă nu ați băgat de seamă, nu-i bai, mai repet, că nu mă doare mâna să scriu: de fiecare dată am încercat pe cât posibil să postez fotografii proprii, în cadrul provocărilor de pe blogul Miercurea fără cuvinte. (pentru cine nu știe,  e noua căsuță).

Așadar pentru astăzi am pregătit altceva. De fapt nu era nimic pregătit, dar am citit la April provocarea 50 de lucruri despre mine și mi-a plăcut așa de tare ideea încât am zis să scriu și eu pe tema asta. Îmi cer scuze de pe acum, pentru posibilul articol kilometric și mulțumesc celor ce vor ajunge până la final, nu de alta dar azi am limbariță.  Citește mai mult…

Diverse

servetel caroliLuni. Prea dimineață pentru gustul meu. N-am apucat nici măcar să-mi beau cafeaua, că a și trebuit să plec să-mi duc odrasla la școală. Nu știu cum se aliniaseră astrele în dimineața aia, dar cert e că am prins toate semafoarele pe roșu iar la fiecare trecere de pietoni se găsea cineva care să traverseze. Un drum obișnuit de 12 minute s-a transformat într-un adevărat calvar de vreo 25 de minute.

– Hei, Roxana!, aud o voce din spate. Dă Doamne să nu fie Mirela, te roooog! Ultima oară am stat cu femeia asta de vorba o oră. Și nu m-ar fi deranjat dacă nu eram în parcarea școlii … îmi zic în gând  și mă întorc .

– Aaaa, bunăăă, zic și parcă simt cum mi se scurge zâmbetul de pe față. Ai venit cu Alex?

– L-am adus, da. Azi abia a vrut să se trezească. Copil mai leneș ca al meu nu cred că există. Cred că seamănă cu taică-su. Dar tu ce mai faci? Cum ești azi?

– Sunt după-amiază la muncă. Mă gândeam să trec pe la supermarket. De fapt știi, mă cam grăbesc …

– Aaa, păi și eu tot la supermarket merg. Ce bine că mergem împreună.. Poate după aia vii la mine să-ți arăt noua mea mobilă de bucătărie.

– Ăăă, ok, hai urcă-te în dreapta. Citește mai mult…

Diverse

Cum ați ajuns pe blogul meu

Nu prea înțeleg de ce se zgârcește nenea WordPress și nu vrea nici în ruptul capului să ne arate și nouă ce caută oamenii de ajung pe blogurile noastre. Ce ar avea de pierdut dacă ar face-o? Eu recunosc că am de partea mea Search Console (nu mă întrebați ce e, tot ce știu e  că îmi arată niște alea care cică sunt interesante și importante pentru cine știe să le citească – așa zice al meu) care îmi arată ceva mai mult decât zgârcenia de WP. Așadar cei ce au ajuns pe cărările mele se împart în mai multe categorii, după cum urmează: Citește mai mult…

Diverse

A cam început numărătoarea inversă până la Crăciun. Am fost destul de inspirată anul ăsta (zic eu) și am știut ce cadouri voi face, așa că majoritatea sunt cumpărate de vreo două săptămâni. Mai greu cu ascunsul, ce-i drept decât cu alesul lor. În ciuda a tot ceea ce strigă facebook-ul și alte filmulețe motivaționale, sau cel puțin care așa se vor, cum că de Crăciun dăruiește momente, nu lucruri, eu am ales să dăruiesc lucruri utile, de care chiar este nevoie, lucruri pe care să le și folosească la ceva, nu numai să le uite acolo, într-un colț. Pe asta cu dăruitul momentelor nu pot să o înțeleg. Cum vine asta? Adică de Crăciun să ne strângem la masă și să COMUNICĂM unii cu alții, fără telefoane, fără televizor, fără …? Păi și în restul timpului? Noi nu avem nevoie de Crăciun ca să ne dăruim momente. Momentele vin de la sine, atunci când tata mă pune să-i țin de nu știu ce lemne ca să le taie, când mama ne roagă să-i tocăm ceapa, când ieșim primăvara la făcut brazde în grădină, când ne prindem toți acasă seara și mâncăm împreună. Astea nu sunt tot momente?  Citește mai mult…