Cărți

Eu și Marley – John Grogan – recenzie


Eu și Marley

Titlu: Eu și Marley
An aparitie: 2019
Autor: John Grogan
Colectie: Ferma animalelor
Editie: Cartonata
Editura: Grupul editorial ART
Nr. pagini: 368

„Eu și Marley”, un roman pe care l-am simțit atât de aproape de suflet, la care am râs și am plâns și mi-aș fi dorit să fie mult mai lung.  Mi-a picat în mână din pură întâmplare și a fost dragoste la prima vedere ca să zic așa. Se apropia ziua surorii mele și cum iubește câinii, am zis musai pe lângă alte cele, să fie și ceva de citit. Întotdeauna cărțile mi se par cadourile perfecte. De data asta, căutasem ceva romane cu căței și ajunsesem la „Câinele, adevăratul meu prieten”. Am luat la pas librăriile din Brașov, pentru o comandă online nu-mi mai ajungea timpul. Nu voiam să risc să nu vină la timp, că prea multe zile nu mai aveam.

Din păcate însă ori din fericire, nu știu cum s-o dau, nu am găsit deloc cartea dorită. Peste tot mi-au spus că nu mai e, stocul s-a cam dus demult. Și cum altă opțiune nu prea aveam, nu mă gândisem că din atâtea librării n-o mai are nimeni, am început să mă uit peste cărțile expuse la Cărturești. Mi-au sărit ochii îndată la coperta albastră, cu un blănos pe ea și-am zis că asta e! Am citit pe fugă descrierea și am știut că e the one.

Și deși era cadou, am zis că înainte să ajungă la ea, să ajungă la mine. Am citit totul într-o seară și a doua zi dimineața. Nici nu am cuvinte să vă vorbesc despre cât de mult mi-a plăcut. Cât de mult mi-am recunoscut câinele cel adoptat – despre care am vorbit în postarea Momo-a noastră-i o splendoare! Parcă cineva ar fi scris despre ea.

Pe scurt, „Eu și Marley” este o poveste reală, o poveste de familie dacă ar fi să zic așa. John și Jenny decid să ia un câine ca să testeze abilitățile de viitori părinți, deoarece își doreau un copil, însă Jenny nu era în stare să îngrijească o plantă. De fapt, tocmai pentru că o îngrijise prea mult, o înnecase cu apă și planta se ofilise. Așa că în scurt timp Marley apare în familia lor.

Marley era un pui de labrador auriu și se pare că îi moștenise comportamentul tatălui. Asta aveau să afle cât de curând cei doi. Nebunia abia avea să începe. Marley se dovedește un câine dificil. Este dat afară de la orele de dresaj, tocmai pentru că nu putea fi stăpânit.

Îi plăceau mult de tot oamenii. Atât de mult că de fiecare dată când cineva suna la ușă, în secunda doi Marley se sălta în 2 labe și-i privea direct în ochi pe geamul ce-i despărțea. Apoi dacă cineva intra în casă, din două mișcări era cocoțat pe ei, sprijinindu-și labele pe umerii musafirilor. Creștea rapid, în câteva luni ajunsese la 40 de kilograme.  Mânca foarte mult, se ținea tot timpul după stăpâni, făcea dezastru când afară era furtună.

În ciuda reputației labradorilor de a fi excelenți câini de vânătoare, noi căpătaserăm unul care era absolut terifiat de orice făcea mai mult zgomot decât un dop de șampanie. Pocnituri, zgomotul de motoare, focuri de armă – toate îl îngrozeau. Furtunile erau apogeul terorii pentru el. La cel mai mic semn că se apropia o furtună, Marley o lua razna. Dacă eram acasă, se strecura între noi tremurând și salivând incontrolabil, cu o privire speriată, urechile pe spate și coada între picioare. Când era singur, devenea distructiv, eliminând din calea lui orice obstacol ca să ajungă la adăpost.

Toată partea asta a romanului în care John povestește întâmplări cu Marley este absolut delicioasă. E comedie curată. Nu cred că am simțit așa bucurie niciodată la vreo altă carte. Pur și simplu am savurat fiecare cuvințel, fiecare pățanie, fiecare năstrușnicie a lui Marley. Există și-o parte plină de emoție, de fapt nu o parte propiu zisă, pentru că romanul nu e structurat pe părți. Este firescul vieții, bătrânețea lui Marley. M-a emoționat profund, am plâns și am simțit durerea familiei, o durere prin care am trecut și noi când l-am pierdut pe Bobi, cel mai loial câine pe care l-am avut vreodată și pe care probabil nu-l va egala nimeni.

Un om poate învăța multe de la un câine, chiar și de la unul dus cu pluta cum a fost al nostru. Marley m-a învățat cum e să trăiești fiecare zi cu exuberanță inepuizabilă și bucurie, cum e să trăiești momentul și să-ți urmezi calea inimii. M-a învățat să apreciez plăcerile mici din viață – o plimbare în pădure, zăpada proaspăt așternută, un pui de somn în razele soarelui de iarnă. Pe măsură ce bătrânețea a început să-l sâcâie, m-a învățat cum e să fii optimist în ciuda greutăților. Cel mai mult m-a învățat despre prietenie și altruism și, mai ales, despre loialitate deplină.

Per total romanul ăsta mi-a plăcut la nebunie! Poate pentru că sunt atâtea asocieri pe care le-am făcut cu ce am eu acasă, poate pentru că am înțeles perfect toate gândurile lui John. Cred că e prima dată când pot să spun că mi-a plăcut o carte cap-coadă și nu am simțit nevoia să schimb ceva. Doar lungimea, aș fi vrut-o muuult mai lungă 😀

Și ca să fie totul fain, când am ajuns acasă am încercat să fac o poză romanului. I-am închis pe ceilalți doi și-am adus-o pe Momo. Mă rog, soră-mea s-a chinuit s-o aducă, pentru că atunci când vede aparatul foto intră în disperare și încearcă să fugă. Nu știu ce-și închipuie că este. Am pus cărțulia pe jos (vă asigur că n-a pățit nimic), am ascuns aparatul, am strigat bestia  și-a venit. Surprinzător. S-a apropiat timid de tot de carte (n-a ajuns oricum până la ea) a mirosit-o și-a fugit în colțul opus al curții. Am mai încercat noi s-o ademenim, dar mno. N-a vrut și pace. Mi-ar fi plăcut să-i prind privirea ceacâră (îi zic așa pentru că se uită oarecum cruciș) alături de roman. N-a fost să fie.

Așa că l-am chemat pe Bulgăraș, care s-a alintat în vreo 20 de cadre de parcă ar fi fost model. Nici un cadru n-a ieșit la fel, ba se muta, ba își schimba privirea … un model adevărat!

Este oare posibil ca un cățel – orice cățel, dar în special unul nebun, sălbatic, incontrolabil ca al nostru – să le arate oamenilor ce este cu adevărat important în viață? Cred că e posibil. Loialitate. Curaj. Devotament. Simplitate. Bucurie. Și ne învață să distingem lucrurile care nu sunt deloc importante. Cățeii n-au nevoie de mașini scumpe, de vile impresionate sau de haine de firmă. Statutul social nu înseamnă nimic pentru ei. Ei se mulțumesc cu un băț. Câinii nu judecă oamenii după culoarea pielii, religie sau clasă socială, ci după sufletele lor. Câinilor nu se pasă dacă ești sărac sau bogat, educat sau analfabet, deștept sau prost. Dacă le oferi inima ta, ți-o vor oferi și ei pe-a lor. E destul de simplu și totuși, noi oamenii, mult mai inteligenți și mai sofisticați, nu reușim mereu să distingem ce e cu adevărat important și ce nu. […] Uneori, ca să înțelegem asta, avem nevoie de un cățel cu respirație urât mirositoare, lipsit de maniere, dar plin de intenții bune.

Dacă recomand romanul „Eu și Marley”? Din tot sufletul, mai ales dacă sunteți iubitori de câini. Și dacă nu sunteți tot o să vă emoționeze și o să vă binedispună și probabil vă veți dori un cățel. Sau încă unul 😀

Eu și Marley recenzie

10 Comentarii

  1. imaginarycoffee

    Ce surpriza! Sunt sigura ca e o carte minunata! Nici nu ar putea fi altfel cand e vorba despre un catelus. Mereu invat cate ceva de la Mocha mea, un ghemotoc plin de viata si de iubire si de…. toate. Ah, Bulgaras e adorabil!

    Răspunde

Lasă un răspuns