Întâmplări

Final de poveste

Final de poveste

Să porți pe umerii tăi greutatea pe care ți-o lasă acțiunea de a avea grijă de cineva e ceva mare. Te atinge, te responsabilizează și îți dă totul peste cap. Îți vine s-o lași baltă, să îți iei jucăriile și să pleci. Dar nu poți. Te omoară gândul că fără tine, nimic nu ar fi. Că tu ești singurul care poate face ceva și că ar fi inuman să pleci. Cu timpul devine obositor și te atașezi. Ajungi să iubești și să verși lacrimi. Și dacă nici atunci nu realizezi că ești în stare să faci minuni, apăi când?

Mai țineți voi minte de articolul în care povesteam cum m-am ales eu cu 18 iepurași? Dacă nu-l mai țineți minte, nu-i bai, nu pierdeți nimic. Ei bine, simt nevoia să termin povestea, pentru că a rămas la un nivel suspendat. Mi-ar fi plăcut să vă spun că totul a decurs fantastic. N-a fost așa și cumva, în sufletul meu știam că sunt șanse aproape imposibile să se termine cu bine. Am citit mult și m-am documentat, am aflat de la vecini și de la alți oameni care au pățit la fel că m-am înhămat la muncă grea și că nu e cazul să continui, pentru că totul e degeaba. Neavând vitaminele laptelui matern organismul lor nu va rezista. Nu am vrut să cred și nici să-i las nu am avut inimă.

Pe 31 iulie a început totul, pe 5 august l-am pierdut pe primul. Atunci am înțeles că îi voi pierde. Unul câte unul s-au dus pe rând, deși le luasem vitamine și alte pastile pe care le pisam și le puneam în lapte. Îi învelisem în dragoste, le făcusem băiță și îi mutasem într-o cutie, în casă. Îi smotoceam zilnic și le făceam poze. Ba chiar, împreună cu soră-mea îi botezasem pe cei care se evidențiau prin ceva: o pată nu știu de care, culoarea mai nu știu cum, sau alte chestii de genul. Îi hrăneam de 3 ori pe zi, și mă trezeam special pentru ei. La început am avut ajutoare, apoi ușor ușor soră-mea și-a pierdut entuziasmul și a decis că a devenit plictisitor și sunt prea mulți … Așa că totul a picat pe mine. Nu mă plâng, a fost o perioadă pe care nu o voi uita niciodată și pe care am să le-o povestesc și copiilor mei.

Și pentru că întotdeauna fotografiile spun povești nerostite … am să le dau glas, prin intermediul meu.

img_1539

Aici a început totul. 18 bucăți, unor nu le dăduseră ochii, iar alții aveau 2 zile cu ochișori. Niciunul nu învățase încă să meargă, mai mult se târau și se zbăteau. Toți extrem de simpatici și cu niște fețișoare de îți venea să-i mănânci. După vreo 4 zile în care au făcut naveta (dimineața îi luam în găleți din cotețul în care stăteau), îi duceam în leagăn, le dădeam să mănânce, îi duceam din nou în coteț) de 3 ori pe zi, am decis să-i băgăm într-o cutie mare și să-i luam în casă. Era mai simplu pentru toată lumea.  Asta a făcut ca hrănirea lor să se poate face direct în cameră, la tv.

Ea era Mica. Avea și un frățior, care a plecat printre primii – Micu. Era cea mai mititică și cea mai pricăjită. Nu prea știa cum să mănânce, nu știa să tragă din lapte și mai mereu se murdărea foarte tare. Tot laptele ăla de pe blăniță se întărea și făcea numai câlți. În vreo 15 zile, am spălat-o de vreo 3 ori. Avea și cu ochii probleme, pentru că i se lipeau mereu, așa că îi făceam ceai de mușețel și îi tamponam, ca să-i dezlipesc. Dacă ar fi trăit iepuroaica mama și le-ar fi dat să sugă, sunt sigură că ar fi murit printre primii, pentru că cine e mai mare și puternic prinde lapte. Cine nu, moare. Iar ea era prea fragilă ca să lupte. În ziua în care a murit n-am mai fost bună de nimic. Parcă pierdusem o parte din mine. O iubeam cel mai tare și îmi era cea mai dragă.

20160807_221135

Una dintre cele mai faine seri, în care după ce le-am dat cu seringa lapte, am zis să încercăm să îi lăsăm pe ei să mănânce singuri. Au mâncat majoritatea, dar pentru a știi că își primesc doza de hrană corespunzătoare cu toții, 20160807_224432-1tot seringa a rămas baza. I-am lăsat liberi prin cameră și a fost foarte fain. Alergau care-ncontro (am impresia că pe atunci erau 17), unii pe sub pat, alții ieșiseră pe hol, pe sub mobilă, la un moment dat nu știam pe unde să călcăm ca să nu nimerim vreunul.

Partea și mai tare a fost când s-a dat strângerea. Țin minte că numărasem 15 și mai trebuia 2, dar nu îi găseam. I-am numărat pe acei 15 de vreo 4 ori, să fim siguri că e corect. Unul dintre cei dispăruți era Mica. Se băgase sub pat, într-un loc puțin ferit de priviri, iar celălalt se suise pe birou :)).
I-am căutat pe puțin 10 minute cred și deja disperam că nu știam unde s-au dus. Partea și mai tare a fost când am început să căutăm „urmele” lăsate pe covor și pe parchet pentru a le spăla. Dar a meritat, n-am mai avut niciodată atâția iepurași în casă.

Negruțul și Negrilă, așa cum probabil vă imaginați, erau negri. Singurii de această culoare dintr-atâția. Negrilă era mai grăsan și mai ciufut. Probabil vă întrebați cum poate să fie un iepure ciufut. Simplu. Nu era așa de mâncăcios, făcea nazuri când simțea seringa și nici prea afectuos nu era. Negruțu însă, era mai mic în greutate și mult mai iubăreț.

Era simpatic foc și atunci când mânca, trăgea singur pistonul seringii. Făcea ca treaba să fie foarte simplu, nu dădea deloc pe el și în câteva secunde golea 30 de ml. Prinsesem foarte drag și de el. De fapt, nu cred că era vreunul care să nu-mi fie drag și după care să nu fi plâns. El a fost unul dintre cei mai veterani, dacă pot spune așa, pentru că a murit ultimul, adică în jur de 25 august, deci după aproape o lună.

Dacă vă uitați cu atenție la fotografiile de mai sus, veți vedea că acest iepuraș se născuse cu un defect la ureche. Era parcă decupată, așa că îl botezasem Forfecuță. Foarte mâncăcios, foarte jucăuș, el era cel care sărea mereu din cutie când venea ora hrănirii. Când mai vedea și cum frățiorii lui sunt luați pe rând și săturați, devenea și mai agitat și alerga de colo colo. Parcă voia să se asigure că nu-l uităm. Ne-a fost atât de drag …

Dacă ar fi să vorbesc despre fiecare, aș putea. Pentru că am avut grijă de ei o lună. Și poate nu vi se pare deloc mult timp, dar dacă vă gândiți că în primele 8 zile dura câte 2 ore să-i hrănim pe toți, x 3 ori pe zi … Cred că ați înțeles. Acum, privind pozele parcă mi-e așa un dor și aș mai repeta oricând asta, deși sper să nu fie nevoie.

Există totuși un zâmbet la finalul acestei povești. Fără să se remarce în vreun fel, pentru că avea o culoare comună multora dintre ei și niciun semn specific, a reușit să lupte și să ne demonstreze că nu ne-am chinuit degeaba. I-am spus Vasilică, dar acum o săptămână am aflat că-i Vasilica. A fost singura care a văzut cum se duc pe rând toți ceilalți și cum ușor ușor i se mărește spațiul în cutie. A rămas în casă până pe la începutul lui octombrie, când am decis că are nevoie de un loc mai mare.

Era prietenoasă cu toată lumea. Chiar și cu cățeaua. De fapt, am observat că Lolița e foarte sensibilă. De fiecare dată când îi hrăneam, ea rămânea și se uita la noi cu o față de miloagă. Parcă i se citea mila. Și parcă ar fi vrut să îi ajute cumva. Din când în când o mai luam în brațe și o aplecam să vadă în cutie și stătea așa si îi privea. Alteori își unea nasul cu nasul iepurașilor. Cred că sentimentul de mamă o făcea să se comporte așa.

Am avut mari emoții când am înțărcat-o pe iepurică, pentru că nu o puteam ține doar pe lapte. Nu știam cum îi va reacționa organismul la fân uscat și la granulele speciale pentru iepuri. Dar a fost bine, s-a descurcat de minune, deși de vreo 2 ori ne-a dat palpitații, pentru că scotea un zgomot ciudat. Acum a crescut, s-a făcut dolofană și are voie la  pâine, coji de cartofi și chiar și foi de varză.

Nu știu dacă e coincidență sau nu, dar eu cred că încă ne cunoaște, pentru că e singura care nu fuge atunci când o mângâiem și nu se ferește de mâna noastră. E foarte liniștită și nu pare să se simtă deranjată de vreunul dintre noi. Poate că timpul petrecut cu ea își spune cuvântul …

 

3 Comentarii

Lasă un răspuns