D`ale sufletului

Ieri am fost copil și adult.

SONY DSCIeri am fotografiat fluturi. Cu aripi mari, larg deschise, așa cum sunt visele unui copil. Fluturi colorați în albastru, maro și o combinație de culori ciudată, dar plăcută ochiului. Atât de fragili, de sensibili și frumoși. Atât de inocenți în fața obiectivului. Atât de mici în fața celor mari. Atât de nesemnificativi în fața morții. Și cu toate astea atât de vii și de prețioși. Trupșoare pline de povești și amintiri ale unor copii pierduți pe undeva printr-o câmpie, încă alergând după fluturi. Ieri cu plase iscusit înădite de mâini micuțe și dibace, astăzi cu un aparat foto. Subiectul e același. Fluturi. Doar timpul și perspectiva fac diferența. Dacă ieri era despre captivitate, despre moarte și fuga pentru libertate, astăzi e vorba de măiestrie, delicatețe, splendoare.

Ieri am fotografiat fluturii după care alergam odată pe câmpurile întinse ale bătrânului sat. Ieri am fost din nou copil ș-am auzit chicotelile lui A. când prindea mai mulți ca mine. Am văzut acei fluturași albaștri, micuți, despre care credeam că sunt copii celor mai mari și-i botezam. Ș-alergam cu papucii rupți printre ciulini, râdeam și eram liberi.

Un fluture mare,  s-a așezat parcă știind că-l aștept, pe-o frunză-n fața obiectivului. SONY DSCL-am pus la ochi și când să apăs declanșatorul am auzit-o pe mama strigând să nu-i mai găuresc capacele la borcane și să nu mai bag fluturii în ele. M-am așezat ș-am văzut clar, cum la final de ziua ne număram „prada” din borcane și le dădeam drumul. Ieri am fost copilul ăla care astăzi îmi lipsește cel mai mult.

Tot ieri, am văzut apusul de pe un deal. Mi-am văzut toate dorințele de om mare în acele culori parcă mai vii decât mine. Cât de ireal pare să se joace norii cu razele, ca un portal către alte lumi mai bune poate. Cu câtă pasiune făcea dragoste natura cu ochiul uman. Câte mângâieri, câte tresăriri și emoții. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai , ar spune Alecsandri. Eu aș spune că ziua a ajuns la apogeu, că e timpul să dăm mâna cu noi înșine și să ne regăsim. Să ne ascultăm cu adevărat și să vrem. Să uităm pentru o clipă de orice și să fim. Pentru că noi nu avem șansa să apunem de câte ori simțim că nu mai vrem. Noi nu avem șansa să mai răsărim după ce am apus. Pentru noi, apusul este moartea, pentru natură apusul este extaz. Pentru ochiul uman, inimă și suflet, apusul naturii este aproape orgasmic.

Ieri, în timp ce eram spectator, am înțeles ce vreau de la mine. Am înțeles ce sunt. Ieri am fost adult. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai ….  ș-am ridicat privirea spre portal și am văzut o fetiță, care se chinuia să recite balada în fața clasei.

2016-06-29 20.53.24-3

 

*click pe poze 🙂

 

19 Comentarii

  1. Foarte frumoase pozele tale 🙂 Anul ăsta abia am văzut câțiva fluturi, îmi amintesc că atunci când eram mic, acasă în grădina cu flori se adunau mii și mii de fluturi în fiecare an. Ce frumoși erau !

    Răspunde
  2. Sper că ştii, fără să o spun, cam cât de mult mi-a plăcut textul tău, modul de a-l scrie. Asta e de bine, deci.
    DAR!!! Să fugi aşa, să vezi peisajul ăla şi să mai şi prinzi fluturi?? Măcar te-ai gândit la mine, dacă tot nu m-ai chemat? 😕

    Răspunde
  3. Mi-ai amintit de fluturii copilăriei mele. Erau toți albi, și erau cu sutele, unul lângă altul, așezați pe noroiul sclipind în soare de pe ulița noastră. Iar când își luau deodată zborul, ne mângâiau obrajii cu aripile. Și râdeam cu toții, fermecați. 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns