D`ale sufletului

Instabilitate

Este una dintr-acele zile în care nu mă simt în siguranță cu mine. Mi-e labil psihicul din cel mai ascuns colțișor până în cel mai luminat. Firește, dacă există. Mi-e frig, un frig ce îl simt pe interior, mă îmbrățișează, îmi sărută măduva și îmi alintă tristețea. Mi-e iarnă, o iarnă murdară, o iarnă mocirloasă, o iarnă în care mă înec în propria zăpadă. Nu mai vreau să simt, să trăiesc așa, nu mai vreau să fiu, să am, să dau, să aud

Nu sunt în stare nici măcar să scriu ce simt. Și simt multe. Am atâtea doruri și dorințe negrăite că dacă le-aș pune cap la cap Zidul Chinezesc ar fi nici pe jumătate. Mă doare sufletul de parcă aș avea săgeți înfipte. Poate și alea ar durea mai puțin. Și mi-e frig, mi-e iarnă, mi-e pustiu. Atât de pustiu că bătăile inimii se sperie de propriul ecou. Poate dacă-ar înceta… 

Mi-e frică de mine, de furtuna de afară, care mi-a pătruns în iarna din sufletul meu. Se joacă cu mine, cu celulele mele, le amestecă și mă dă peste cap. Aș vrea să fiu un puf de păpădie să zbor departe, să uit de mine, să mă desprind de trupul ăsta în care mă simt sechestrată.

7 Comentarii

      1. Să nu spui asta…Este adevărat, este necesară o TRANSFORMARE a fiecăruia în așa măsură încât să ne regăsim adevărul din noi. Este un proces al conștientizării de care eu tot vorbesc. Noi suntem ființe perfecteîn fondul nostru, dar este nevoie să descoperim asta prin noi înșine. Nu este atât de greu pe cât pare, vine o clipă când realizezi că nu mai poți continua așa, ATUNCI este posibilă conștientizarea eliberatoare.

        Răspunde

Lasă un răspuns