Întâmplări

Amintiri cu iz haios

Articolul ăsta vine cumva în legătură cu un articol precedent în care spuneam că după orice mulțime de oameni rămân întotdeauna gunoaie. Și cred cu tărie că educația se face în mare parte  acasă. Acasă e locul care ne formează baza. Eu îmi aduc aminte de morala pe care mi-o făcea mama de câte ori aruncam ceva pe stradă. Eram mică și nu înțelegeam de ce trebuie să car gunoaiele cu mine până ajungeam la un coș de gunoi sau până ajungeam acasă. Nu am înțeles decât când am crescut și am văzut cât de urât poate să fie un loc plin de gunoaie. Dar până atunci am mai aruncat și eu ca orice alt copil până ne-au băgat ăștia laptele și cornul în școli.

Ce treabă are laptele și cornul? Păi stați că vă lămuresc eu. Nu mai știu exact dacă eram la grădiniță sau la școală când am început să primim, dar tind să cred că eram la școală, primele clase. Deci eram o mogâldeață destul de mică. Și în fiecare zi îmi luam de mâncare de acasă, deci nu stăteam în baza laptelui și pâinii ăleia numite corn. De multe ori primeam biscuiți (asta îmi aduc aminte pentru că mereu îi mâncam). Dar laptele întotdeauna îl aduceam acasă, pentru că eu nu prea beam lapte, decât de la sursă directă, adică vaca’ lu mamaie. Până când am început să-i prind gustul. Știți voi că mâncarea are alt gust atunci când sunteți mulți la masă? Citește mai mult…

Întâmplări

Când ești chior, deși ai ochii mari și larg deschiși

Articolul ăsta face parte din seria cum să ai o zi ratată. Doar că în ultima vreme parcă numa` din rateu în rateu merg, sau cel puțin așa am impresia. Deci – prin urmare – așadar, să vedeți cum fu treaba. Dacă scot capul pe geam și privesc în zare (încă îmi permit, nu-mi ingheață nasul) văd Piatra Craiului. Asta fix în față. Dacă strâmb oleacă capul (cacafonie acceptată de mine, deci n-are rost să-mi spuneți c-am făcut cacofonie) mai la un 45 de grade (apreciere total „a la mine”, adică probabil total eronată) așa spre stânga îmi face cu mâna Postăvaru. Dacă strâmb capul de tot, adică mă uit stânga total văd Tâmpa. Ba chiar văd și telecabina urcând/coborând. No bun. Da` în dreapta ce văd? Păi asta era și întrebarea mea, că habar nu am de geografie și nici orientarea-n spațiu nu mă ține prea bine. Citește mai mult…

Întâmplări

Cum am slăbit aproape 20 de kilograme

În articolul trecut am pomenit ceva de niște schimbări pe care le-am făcut și despre care vreau să scriu astăzi (o să scriu de fapt doar despre una dintre ele și cred că cea mai importantă), pentru că sunt convinsă că mai sunt și alți oameni în situația mea care poate au nevoie de o motivație, de un șut în fund, cum s-ar spune. Ei bine totul a pornit dintr-o prostie, dintr-un pariu mai exact.

În urmă cu vreo 6 luni la vizita medicală de la serviciu, tata a fost sfătuit să slăbească. Ca să fie clar de la început, în afara de soră-mea  care-i trasă prin inel, restul familiei ne-am confruntat și ne confruntăm cu probleme de greutate. Nu extraordinare, dar nici de neglijat. Disperat să rezolve problema greutății peste noapte, dar speriat de ideea de dietă (pentru că-i un gurmand desăvârșit) și-a comandat (fără să știm noi) pe internet niște picături minune, care promit marea cu sarea și cică te fac să arăți wow într-un timp destul de mic. Picăturile alea promiteau un minus de 7 kg în 2 săptămâni parcă și costau undeva pe la 300 de lei cu tot cu transport.  Eu cu mama nu am aflat decât în momentul în care au ajuns acasă. Normal că eu am bufnit în râs și i-am zis că nu-l credeam așa să pună botul la ce zic ăia pe net, iar mama s-a supărat, conștientă fiind că fără muncă, nu există rezultate. Doar tata era super încântat și chiar părea super convins de ceea ce făcuse.  Citește mai mult…

Întâmplări

Cioc cioc cioc!

Cioc cioc cioc! Vă mai amintiți de călătorul cel veșnic nemulțumit? Cel care veșnic avea ceva de comentat, ceva de remarcat și care a dispărut subit într-o zi de martie poate, sau februarie sau .. cine mai știe ce lună a anului era. Dacă-l mai țineți minte atunci să știți că el vă roagă să-l iertați căci nu și-a anunțat dispariția. N-a știut nici el, dacă are vreun pic de importanță treaba asta. N-a știut, doar a simțit că e prins într-un gol imens din care nu poate să iasă. Și s-a temut că dacă va scrie doar despre golul în care se află va fi judecat și certat. Poate ar fi fost bine venită o mână care să îl zgâlțâie zdravăn și să-l readucă pe lumea asta. În dimensiunea asta. În albastrul cerului și în căldura verii. Citește mai mult…

Întâmplări

Legenda spune că șapte-i cu noroc

Ieri am ajuns la concluzia că lucrurile la baza lor sunt extrem de simple. Doar că nouă ne place să le complicăm. Probabil că așa suntem noi, niște ființe complicate, care nu se simt bine să facă ceva rapid, ușor fără alte complicațiuni. Ieri, în timp ce-mi savuram cafeaua de la ora 12 împreună cu mama, îi sună telefonul. O colegă de-a ei dorea o prăjitură. Îmi place așa mult femeia asta, e genul de om nepretențios, fără detalii, fără nimic. În trecut i-am mai făcut un tort și vreo patru prăjituri. Toate după sufletul meu. Dacă a apelat de atâtea ori la talentele mele, înseamnă că am ales bine. Logica mea așa spune.

Doar că pe cât de „la liber” era tema dată, pe atât de multe erau opțiuniile. Să fie cu ciocolată? Să aibă nucă? Să fie albă sau neagră? Cu frișcă? Să fie ceva din ce i-am mai făcut până acum? Primul gând a fost o prăjitură cu finetti. Ușor de făcut, maxim o oră toată treaba. Suna bine. Mi-am pregătit ce era de pregătit, când un alt gând îmi bate la ușă. Prea simplu! Mult prea simplu pentru o prăjitură … În momentul ăla s-au răsucit astrele și-am căzut de acord (eu cu mine) că mai bine aș face o prăjitură Fanta. Oricum aveam nevoie de poze mai bune, pentru că prima oară când am încercat-o nu mi-a crescut prea frumos blatul, așa că pozele nu mă satisfăceau vizual. Și oricum, când e momentul potrivit să refaci o prăjitură care prima dată n-a crescut frumos? Exact. Când e pentru altul.  Citește mai mult…

Întâmplări

Fals. 2036. 42%. Coincidențe.

În noaptea de joi spre vineri am avut un vis. De mult n-am mai visat ceva care să mă trezească ca să mă asigur că sunt în pat și nu în cine știe ce loc ciudat din mintea mea nebună. Se făcea că erau o mulțime de oameni necunoscuți mie, pe undeva prin jumatea satului care făceau ceva, habar n-am ce.  Printre ei am depistat o mireasă. O puteam vedea de undeva de la depărtare. Avea o rochie dintre cele cu care eu nu m-aș îmbrăca niciodată, nici de-ar fi ultima pe Pământ. Un prim gând a fost ce treabă am eu cu nunta asta? Nu cunoașteam pe nimeni, când de-odată, îmi apare un chip cunoscut. Îl cunoșteam pe norocosu`. Nu știu cum se face, dar știam că el e mirele. Ceva în capul meu asta îmi spunea. La o a doua aruncătură de privire mai ageră mi-a picat fața. Mireasa eram eu. Apoi instantaneu, planul visului s-a schimbat. Nu mai priveam de la depărtare, ci eram eu, mireasa, care nu știa ce se întâmplă. Citește mai mult…

Întâmplări

Îndrăgostiți pe-o bancă-n parc

Astăzi am fotografiat doi îndrăgostiți… un el timid, cu bujori în obrăjori, amorezat până peste cap de-o doamnă senzuală, cu privirea galeșă. Amândoi stăteau pe-o canapea roșie în parcul de vizavi. Unul lângă celălalt, dându-și ocheade zdravene, deloc subtile cum ar fi trebuit. El rânjea cu gura până la urechi, ea abia își arăta albeața dinților. Buzele gingașe și roșii se depărtaseră ușor. Parcă îi plăcea misterul în care se învăluise. El părea că ar muta luna din loc pentru ea. Ea cam împietrită.

În jurul lor iarba încă era verde. Pluteau inimioare și vântul le adia pletele lungi. Ea avea  o pieptănătură dreaptă, serioasă, prinsă delicat cu o fundiță. El – un tânăr îndrăgostit cu un păr rebel, cu fire zburdalnice și neastâmpărate. O adevărată viață în pletele lor lungi.

Și totuși nu părea să le pese că afară sunt doar câteva grade, că apa din lacurile de alături e înghețată, că ciripitul păsărilor a înghețat de mult, că cerul și-a pierdut albăstreala, că … că. Ei doar stăteau acolo, pe banca roșie din parc și se îndrăgosteau unul de celălalt…  Citește mai mult…

Întâmplări

Gândește-te de două ori când vrei să faci o surpriză!

Nu știu cum se face că atunci când mă pun pe organizat ceva, se pare că acolo sus are loc o ședință extrem de importantă de toate astrele se duc la ea, iar eu rămân singură, cu norocul meu cât roata carului de mare. Între ghilimele, desigur. Așa se face că ori de câte ori mă gândesc să fac ceva fain există ceva acolo care îmi pune piedici. Și nu doar că pune piedici dar chiar strică tot, indiferent de situație. Să vă dau exemplu?

Cafeaua rece. Să zicem că stabilesc cu al meu să vină la ora 8 dimineața. La opt fix. De vreo 2 ori m-am trezit eu frumușel așa mai de dinainte ca să-l aștept cu cafeaua caldă. Și cum problema mea din naștere e că dacă am zis la fix apăi fix e musai să fie, la 7:59 mă plantez frumos în leagăn sau în casă (depinde de vreme) cu cănile de cafea. Și aștept și aștept până se duce și ultimul firișor de abur. Se duce toată aroma de cafea proaspăt râjnită și făcută, orice amintire că a fost cândva fierbinte. O vărs înapoi în ibric și păstrez prosteasca încercare doar pentru mine.  Citește mai mult…

Întâmplări

Despre cum a ajuns Momo la noi am scris mai de demult, pe vremea când scriam ceva mai prost ca acum, fix aici. Dacă vă e lene să dați click pe aici, vă spun eu c-am găsit-o în grădină. Ei bine viața cu ea nu e tocmai ușoară, pentru că este un câine extrem de ciudat. Am mai avut noi de-a lungul anilor mulți câini, dar ca ea niciunul. Cred că are ceva unic, ca de altfel și ceilalți doi, însă unicul ei e mai ciudățel, sau să-i spunem mai special, parcă dă mai bine, nu? 😀

De la început am observat culoarea unghiilor, care mi se pare foarte interesantă, una e albă, alta e neagră și tot așa. Apoi privirea ei sașie îi dă o alură de câine pierdut în spațiu, de dezorientată, ceea ce s-a și adeverit pe parcurs: este cu adevărat un cățel dezorientat. Mănâncă absolut orice, de la clătite, la mâncare pentru pisici. Tind să cred că ar mânca și oricât, pentru că nu pare să se sature vreodată. Înțelege că trebuie să iasă afară când vede că le dăm celorlalți doi de mâncare (altfel săracii nu ar apuca să mănâce nimic) și așteaptă cuminte porția ei, pe care o rade în câteva secunde. Momo e aspirator, zice soră-mea.  Citește mai mult…

Întâmplări

Cei mai buni cartofi prăjiți

Mi-am amintit zilele trecute de cea mai bună porție de cartofi prăjiți pe care am mâncat-o vreodată. Nu știu cum tocmai la asta m-am gândit, se întâmplă în ultima vreme să mă taie niște gânduri fulgerătoare așa, de câteva secunde, care să-mi amintească de diverse chestii. O fi de la vârstă, nu știu.

Ei bine se făcea că eram în anul 1 de facultate, respectiv anul 1 de stat la cămin. Etajul 2.  Într-o seară venisem cu colegă-mea după o tură de șopinguială destul de obositoare (pentru mine). Urcăm treptele într-un mare stil de mai să trezim tot căminul, cu o mătură-ntr-o mână și vreo 2-3 pungi în celaltă (eu), un mop cu-a lui găleată și alte 2-3 pungi (ea), cu râsete dolofane și multă voie bună, când constatăm cu stupoare că am obosit. Un pic nefiresc, având în vedere că băteam drumul ăla de câteva ori pe zi. Ne ciondănim puțin pe tema cine să cotrobăie prin geantă după cheie, dar ies victorioasă eu. Adică ea trebuia să scoată obiectul magic, să descuie, ca apoi să ne aruncăm dându-ne sufletul pe saltelele destul de moi și numai bune de odihnă. Citește mai mult…