Întâmplări

La mulți ani pe noul an! Astăzi voiam să vă iau în drumeție cu mine, să mai uităm un pic de gerul de afară (dacă ar fi fost zăpadă aș fi ignorat gerul, dar cum nu-i, gerul nu are farmec), dar cineva a fost prea leneș să editeze pozele. Eu, da. Nici măcar nu știu pe ce card sunt, deci nu numai că nu le-am editat, dar nici nu le-am copiat în laptop. Eh, nu-i problemă zic eu, ceva tot vă povestesc eu astăzi. Bine, nu m-ar fi deranjat dacă aș fi intrat și eu în noul an cu ordine nu doar în casă, ci și în laptop.

Întâmplarea pe care am să v-o  istorisesc în rândurile ce urmează a fost trăită de mine, mi-a provocat nervi și niscavai timp pierdut plus o stare de rușine care m-a bântuit vreo două zile.  Înainte de Crăciun, pe 17 decembrie cu toate că aveam tot ce trebuie în casă, am simțit nevoia să merg la Auchan. Nu mă întrebați de ce, în afară de niște globuri și hârtie de împachetat nu am luat nimic altceva. Așadar niște globuri și o hârtie de împachetat, lucruri absolut vitale, dar care s-au lipit de mine în magazin. Asta așa ca să vedeți cum lucrează Universul, căci sunt convinsă că el m-a împins de la spate și-a urlat la mine mergi la Auchaaan, mergi la Auchaaan.  

Tare m-am bucurat când am ieșit din magazin și am văzut că vine și autobuzul cu care urma să plec acasă. Cum circulă cu o frecvență de 20-30 de minute m-am grăbit să-l prind, mai ales că începuse o ploicică așa, de vară, dar care te uda destul de repejor. În autobuz lume lipită de uși, împinși unii în alții, am retrăit naveta la liceu, unde stăteam exact la fel. Fără remușcări, m-am împins și eu în copila care rămăsese pe scările autobuzului, ca să pot să intru. Pur și simplu îi ador pe oamenii care deși văd că nu mai au alții loc să urce, ei rămân pironiți într-un loc, cum ar fi fix ușa sau juma de metru mai departe de ușă. Parcă-s lipiți și nu se pot mișca. Citește mai mult…

Întâmplări

Cel mai mișto cadou pe care mi l-am făcut

Să știți că nu are treabă cu venirea sărbătorilor ceea ce vă spun, ci are treabă cu Sfântul Andrei. Nu cred că venirea Crăciunului ar trebui să ne facă mai buni, mai darnici, mai atenți cu cei din jurul nostru. Cam așa ar trebui să fim mereu, dar de multe ori ne apucă dăruirea fix în perioada asta. Mă rog, nu judec, mai bine acum decât chiar deloc. Ideea e că am fost și am donat sânge. Nu vă așteptați să spun asta, nu?

Mă bântuie ideea asta de a dona de foarte multă vreme și nu am avut curaj. Mă bântuia de fapt. Nu fac parte din categoria oamenilor care leșină când văd sânge, așa că nu știu de ce nu am făcut-o. Cred că mai mult mă temeam să nu mă simt rău după. Oricum nu prea are logică nici asta, așa că tot nu știu de ce nu am făcut-o. Așa că am clocit eu câteva zile în capul meu ideea, am citit, m-am documentat ce trebuie făcut ca să te simți ok după, care sunt condițiile și unde trebuie mers. Apoi i-am zis lui C. care s-a holbat la mine și m-a întrebat ce am pățit. M-a asigurat că nu o să stea cu mine (habar nu aveam pe atunci dacă se poate să fii însoțit ori ba) și că probabil eu voi dona și lui i se va face rău, pentru că da, este acest sensibilos care începe să vadă împăienjenit de la un strop de sânge. Eu cred că-s mai mult mofturi, dar na. Citește mai mult…

Întâmplări

Povești cu fetru. Cum l-am descoperit

Mai țineți voi minte că atunci când eram noi mici existau la școală orele de lucru manual? sau abilități practice, nu mai țin minte. Or exista și acum, habar nu am. Eu știu că o oră pe săptămâna era chin și jale pentru mine, căci aveam două mâini stângi și nu mă pricepeam la nimic. Degeaba se chinuia mama cu mine acasă să mă învețe ceva, nu s-a prins nimic de mine. Am încercat să învăț să croșetez, să tricotez, nâț. Nici măcar nu am înțeles ce trebuie să fac. Apoi a încercat să mă învețe să cos la mașină. Nu mi-a plăcut nimic, nici n-am înțeles nimic. Așa că ne-am lăsat amândouă.

Mai târziu s-a ales de mine bucătăria. Chiar dacă nu m-a învățat nimeni, ci doar făceam pe ajutorul de bucătar când ne prăjiturea mama. Asta a contat foarte mult, cred. Mult mai târziu, adică acum vreo 2 luni cred, în timp ce ne plimbam prin Piața Sfatului, am găsit pe jos o decorațiune din fetru. Era un iepuraș de care atârna un Paște Fericit.  Mi-a plăcut tare mult, așa că am ajuns acasă și am căutat mai multe informații. Dar să creezi astfel de lucrușoare presupunea să știi să coși. Și nu oricum, ci o cusătură fină, dreaptă și foarte frumoasă. Citește mai mult…

Întâmplări

Ecologizare Brașov. Cum a fost?

Deși am mai scris pe aici despre gunoaiele de prin oraș lăsate în urmă la diverse evenimente, sinceră să fiu, nu am făcut niciodată ceva pentru a le diminua. Săptămâna trecută însă mi-a apărut pe facebook un eveniment organizat de doi oameni, care ne invita să curățăm aleea de după ziduri și toată zona de la turnurile Alb și Negru. Nu m-am decis imediat că vreau să merg, pentru că aș fi mers singură și cumva am o teamă de a merge singură într-un loc unde sunt numai necunoscuți.

Ecologizarea a fost ieri, adică sâmbătă. Nu am știut că vreau să merg până nu m-am trezit pe treptele bibliotecii județene așteptând să mai vină oameni. Totuși ceva îmi spunea că am să mă duc, pentru că vineri seara am fost cu C. care mă tot bătea la cap să mai ies din casă, să cumpărăm mănuși și o frontală, întrucât ecologizarea urma să se facă și în catacombele de sub turnuri. Cumva ideea că urmează să intru în niște tuneluri pe care le vedeam mereu când ne plimbam pe acolo și în care îmi era frică să intru, a contribuit la decizia de a merge. Citește mai mult…

Întâmplări

Cum a ajuns să-mi placă la dentist

Concluzia e că toate durerile-s nașpa. Până și să te doară-n cot e o problemă mare. Știți loviturile alea cu cotul de te miri ce, de simți că parcă te fulgeră până pe șira spinării? Să mai zică cineva că-l doare în cot, așa degeaba, că sigur n-a trăit vreo lovitură d-asta.

Interesant e că am început cu o concluzie, deși practic încă nu avem nimic din care să tragem o concluzie. Teoretic nu-i bine, cel puțin așa am învățat eu la școală. Dar vedem acum. Mi se întâmplă (probabil ca și multora dintre voi) să mă mai doară din când în când una alta. Când mă doare capul gândesc vaai, ce nașpa e durerea de cap, cred că mai suportabilă e aia de măsea.  Când mi-aduce aminte măseaua că e și ea vie și netratată parcă îmi pare rău c-am zis că e mai suportabilă durerea și încep să cred că atunci când mă sâcâie genunchiul e mai bine. Bineînțeles că nici atunci nu-i bine și de fiecare dată găsesc altceva. Vedeți? De aici concluzia mea genială, la care sigur sigur nu s-a mai gândit nimeni. Citește mai mult…

Întâmplări

Atenție! Fur din magazine!

Încerc să termin un articol despre munte de cinci zile cred. Și nu-mi iese. M-am împotmolit la faza cu căutatul numelor pentru flori, căci durează tare mult și parcă nu am tragere de inimă. Asta v-am zis așa, ca deschidere. Ilogic, știu. Ideea e că oricât am încercat să termin ceva, dacă nu am starea necesară, nu iese. Așa că m-am gândit să vă povestesc altceva.

Cu articolul ăsta nu încerc să jignesc pe nimeni, vreau să fie clar de la început. Bun, acum că ne-am lămurit și clarificat, eu zic să vă întreb ceva. Eu sunt singura persoană care atunci când intră într-un magazin mai micuț, dar nu din ăsta de cartier, hai să zicem un butic din ăla cu accesorii, cu suveniruri, etc, în care nu mai sunt și alți clienți, se simte prost? Sper că nu. Parcă mă simt urmărită din toate părțile de vânzător și culmea e că în cele mai multe cazuri, fix asta face. Stă acolo la tejghea și se uită la tine. De multe ori evit să intru când sunt singură și văd că nu mai e nimeni pe acolo. Din motivul ăsta. Sunt ciudată? Oi fi. Citește mai mult…

Întâmplări

Au înflorit liliecii și sunt așa faini și colorați și frumos mirositori, nu vi se pare și vouă? Partea nasoală atunci când stai la bloc e că nu ai o grădină de unde pur și simplu te duci, rupi câteva crăcuțe și le aduci în casă. Doar îți delectezi ochii și nasul cu florile de liliac, pe care le vezi la tot pasul. În Brașov sunt peste tot. Liliac alb, liliac mov, liliac peste tot. Trebuie doar să scoți ochii din telefon și să-l vezi.

Ieri am fost la o scurtă plimbare pe străduțele Brașovului. Pe străduțe neumblate până acum (de noi) ca să admirăm clădiri, priveliști și să căutăm un cadru fain pe care-l văzusem eu postat pe facebook. N-am citit decât strada unde era făcut, la comentarii nu m-am băgat, deși dacă le citeam aveam să văd că acel cadru nu mai există, omul băgându-și nasul peste tot ce-i frumos. Ideea e că ne-am învârtit în sus și-n jos căutând câteva elemente pe care le văzusem în fotografie, iar negăsindu-le am zis că n-or mai fi și am renunțat în a le mai căuta. De plecat n-am plecat, am explorat zona care e foarte foarte faină. Citește mai mult…

Întâmplări

Spectator la o piesă dramatică

Îmi place să observ oamenii. De la depărtare par niște ființe drăguțe. Am mai zis eu odată, demult, într-un articol vechi că nu-mi plac oamenii și încă sunt de aceeași părere. Îs faini doar cât ții distanța și cât nu-i cunoști. Părerea mea, nu aruncați cu bolovani. Așa că ori de câte ori am ocazia, mă așez pe-o bancă și privesc.

Pornind de la ideea de mai sus, iată-mă în Piața Sfatului, pe una din băncile lungi și maronii adulmecând o zi destul de înnorată, fără ploaie însă sau urme de zăpadă. Priveam cum în fața mea trona Tâmpa, învelită în petice de ceață, ce părea a se îndrepta ușor ușor spre oraș. Mă mai minunam de multitudinea de tătici ce-și plimbau odraslele și mă gândeam că la oraș mentalitatea oamenilior e alta față de cea de la țară, unde bărbații nu prea stau cu copiii. Bine, există și excepții, probabil nu ține de locul în care te afli, ci de cât de mult ți-ai dorit un copil, cred. Poate vorbesc prostii, habar nu am.

Pe banca din stânga mea tocmai se așezase o familie, părinți plus o copilă la vreo 12 ani. Tatăl și-a cerut respectuos scuze și l-am auzit zicând îi dați voie lu tati să folosească telefonul? știu că e timpul pentru familie, dar trebuie să verific ceva urgent. Mi s-a părut dubios, apoi m-am gândit că poate sunt acel gen de oameni care se văd doar în weekenduri și atunci vor să petreacă cât mai mult timp împreună. Citește mai mult…

Întâmplări

La mulți ani pe anul ăsta în primul rând! Sper că 2019 v-a găsit sănătoși și veseli, așa cum nu prea m-a găsit pe mine. Daaaar n-am să încep să scriu în prima postare a noului an chestii negative, cică e bine să începi cu dreptul. Așa că ce să fac, mă alătur și eu celor ce cred în ideea asta.

Pentru cine nu știe (și nu cred că știe nimeni, căci n-am menționat până acum) de câteva luni m-am mutat la Brașov împreună cu al meu, căruia probabil îi voi spune C. de acum încolo. „Al meu” parcă prea … „proprietăresc” Așa că sărbătorile de iarnă le-am petrecut aici, printre străini cum s-ar spune. Cu toate astea de Sf. Ștefan a venit la noi soră-mea, împreună cu befefica ei – tot C. va fi notată (BFF- adică cea mai bună prietenă mai pe românește) și au stat 2 zile. 2 zile jumate dacă e să spunem p-a dreaptă.

Zilele de dinainte pentru mine au fost un haos total, cu oale și chiuvetă plină și prăjituri 😀 De astea nu mă plâng, ba chiar mă laud c-am stat aproape 6 ore (cumulate) să fac niște fursecuri. Aruncați un ochi pe fursecuri ciupercuțe să vedeți ce faine-s! Citește mai mult…

Întâmplări

Amintiri cu iz haios

Articolul ăsta vine cumva în legătură cu un articol precedent în care spuneam că după orice mulțime de oameni rămân întotdeauna gunoaie. Și cred cu tărie că educația se face în mare parte  acasă. Acasă e locul care ne formează baza. Eu îmi aduc aminte de morala pe care mi-o făcea mama de câte ori aruncam ceva pe stradă. Eram mică și nu înțelegeam de ce trebuie să car gunoaiele cu mine până ajungeam la un coș de gunoi sau până ajungeam acasă. Nu am înțeles decât când am crescut și am văzut cât de urât poate să fie un loc plin de gunoaie. Dar până atunci am mai aruncat și eu ca orice alt copil până ne-au băgat ăștia laptele și cornul în școli.

Ce treabă are laptele și cornul? Păi stați că vă lămuresc eu. Nu mai știu exact dacă eram la grădiniță sau la școală când am început să primim, dar tind să cred că eram la școală, primele clase. Deci eram o mogâldeață destul de mică. Și în fiecare zi îmi luam de mâncare de acasă, deci nu stăteam în baza laptelui și pâinii ăleia numite corn. De multe ori primeam biscuiți (asta îmi aduc aminte pentru că mereu îi mâncam). Dar laptele întotdeauna îl aduceam acasă, pentru că eu nu prea beam lapte, decât de la sursă directă, adică vaca’ lu mamaie. Până când am început să-i prind gustul. Știți voi că mâncarea are alt gust atunci când sunteți mulți la masă? Citește mai mult…