Întâmplări

~pentru a citi partea anterioară click aici~

După 10 luni de amiciție, prietenie pe nevăzute, neauzite, doar pe “citite” a (re)venit marea întrebare: Vrei să ne întâlnim?  -ĂĂĂĂĂĂ…acum? Adică…la ora asta? e aproape unșpe noaptea….dar nu contează, da, vreau!

Am reauzit  recitit întrebarea: Cum? Chiar vrei? – vreau, dar nu mai întreba că mi-e să nu mă răzgandesc.

Cred că a doua întrebare a fost pentru a verifica siguranța răspunsului. Nici lui nu îi venea să creadă ochilor ce citește.  Am ieșit de pe joc și ne-am pregătit fiecare cum simțea nevoia, dar tind să cred că mai mult spiritual decât fizic. În scurt timp aveam să mă privesc în ochi cu cel la care visam. Recunosc că am azvârlit repede pijamalele de pe mine, (de parcă era posibil să ajungă în cele câteva secunde cât trecuseră de când oprisem calculatorul), mi-am pus niște haine și m-am pironit la fereastră că doar doar să văd când o opri vreo mașină prin zonă. Citește mai mult…

Întâmplări

~ începutul se află aici~

Mă întrebam mereu dacă nu cumva greșesc că acord încredere unui străin. Ceva îmi spunea că nu. Începusem să ne confesăm cu adevărat unul altuia și părea să fie mult mai ușor să vorbești cu cineva pe care nu îl cunoști. Vorbeam cu un pseudonim care mâine putea să nu mai existe.

După jumătate de an însă tot acolo se afla și tot de vorbă cu mine. Îmi ceruse de câteva ori să ne întâlnim dar refuzasem …. De ce? Dacă în realitate nu era așa cum îl știam eu? Dacă totul fusese o iluzie? Aș fi preferat să trăiesc această iluzie la nesfârșit, decât să o pierd..

Nopțile deveneau tot mai apasătoare.De undeva din înlăuntrul meu zbiera disperată dorința de a iubi, de a fi iubită, alintată, mângaiată. Și mă tot gândeam că aș vrea să îl văd, să îl strâng în brațe, să îl simt lângă mine… Citește mai mult…

Întâmplări

Viața mea a început cu adevărat în 2010. Atunci am fost renăscută din sentimente pe care nu le mai încercasem și care aveau să mă poarte pe poteci necunoscute. Până în acele momente mi se părea strigător la cer să începi o relație online, însă cine nu vede, nu crede,nu? Ei bine viața mi-a arătat că se poate.

Pe vremea aia abia îmi făcusem  cont pe un joc de cultură generală (sau cam așa ar fi trebuit să fie). Am fost captivată repede și plăcerea devenea tot mai mare. Pentru că jocul asigura posibilitatea de a alege adversarii, mereu stăteam minute să mă gândesc pe cine să aleg. Până l-am ales pe EL. Am schimbat cuvinte, apoi ne-am mai “duelat” în cultură generală, sau mai bine zis în răspunsuri memorate, până ce am început să petrecem ore întregi în care povesteam. Citește mai mult…