D`ale sufletului

Duminică. Jurnal

Duminică. Jurnal

Duminică. Zi de leneveală și de ceva bun. De data asta sor-mea a fost cea care a vrut să facă un chec. Pentru că ai noștrii dormeau (după tura de noapte, nu vă gândiți că-s puturoși), am zis să o ajut, să nu facă singură. Mi-a zis că ea face chec de la unșpe ani (acum are paișpe) și că se descurcă și cu ochii închiși, așa că mi-a dat voie să rămân și să mă uit. Ceva gen taci și-nvață!  Mă bucur că măcar mi-a revenit și mie ceva din toată treaba asta, ca nu cumva să simt că stau degeaba: spălatul vaselor. M-am mulțumit și cu aia deși … mda.

Chec la cuptor. Discuție: 

ea: – Vai ce îmi place nouă melodie a lui Feli. E mișto rău! Mereu o pune șoferul în maxi.

eu: – A cui?

ea: – Feli. Fe-li! N-o știi?

eu: – Asta cine mai e? Zi-mi melodia, lasă femeia. Poate îmi dau seama după versuri.

ea: – Bla bla bla (nu mai știu ce versuri a zis). Doamne, te uiți de parcă nu știi. Chiar nu știi, nu? Hai măăă, aia de cântă creioane colorate??!!!

eu: – Ăăăăă… mda. Lasă. Să nu sughită Feli și creioanele ei

ea: – Doamne fereșteeee! Parcă ai trăi în peșterăăă! Mai ascultă și tu muzică, nimic nu știi!

eu: – Eu ascult muzică, chiar ascult. Dar muzică, nu bălării.

ea: – Ești varză, să lăsăm muzica. Jucăm mima?

Jucăm mima. Uităm de chec, cine mai se gândește la el? Râdem. N-am mai jucat în viața mea mima. Mi-au trebuit douăzeci și … ca să fac pasul ăsta. Și cu toate astea m-am descurcat minunat la ghicirea cuvintelor pe care le mima sor-mea. Și ar fi trebuit să vedeți cum mima :)) !

Scoatem checul. Arată mișto pentru cât de băgat în seamă a fost. Mai pierdem o oră mimând. Dacă vă uitați peste cuvinte, nu vă speriați :)) Am ghicit chiar și motosapă, și jucărie cu rotiță și pe Mutulică din Albă ca Zăpada.

Știu sigur că îmi vor lipsi momentele astea, și ne vom aminti cu drag de ele. Îmi pare însă rău că e un pic cam mare diferența de ani dintre noi, pentru că atunci când eram eu mai mică, ea era bebe. Dar chiar și așa mă bucur că am avut ocazia să o văd bebe și să mă joc cu ea bebe și chiar să fiu capabilă să îmi amintesc astea (de la 6-7 ani în jos nu prea îmi aduc aminte de nimic). Încă îi simt mirosul de copil pe care îl are pe după gât, încă mai văd surâsul inocent pe fața ei.

Dar na, cine suntem noi să ne opunem trecerii timpului? Noi nu putem decât să-l oprim prin amintiri, pe care mai târziu le vom savura cu drag.  Însă până atunci ar trebui să învât cine e Feli (sau nu), cum să mimez o stație de autobuz și cum să mă bucur de momente.

6 Comentarii

Lasă un răspuns