D`ale sufletului

La fel de viu ca atunci…

La fel de viu ca atunci…

Câteodată încă mă mai gândesc la tine. Mă gândesc că poate dacă nu ziceam …. Mă gândesc la ce ai făcut de ai primit o așa povară. Ți-a fost crucea grea și-ai împărțit greutatea ei cu noi. Încă-mi dau lacrimile și sufletul meu nu e pregătit să privească în amintiri. Nu știu ce simt, dacă te mai iubesc sau te urăsc, nu știu dacă m-a durut când ai plecat sau m-am simțit liberă. Nu credeam că poți urî un om pe care îl iubești, cu atâta ardoare cu cât am făcut-o. Nu credeam că poți să ajungi să îți dorești să nu mai fie.

Și da, recunosc, în adâncul ființei mele asta mi-am dorit. Deși te-am iubit al dracu de mult, ne-ai făcut să nu mai fim oameni. Ne-ai făcut să înnebunim, ne-ai făcut nopțile filme de groază și zilele coșmar. Nu mi-am văzut niciodată părinții atât de la pământ cum au fost în acel an. N-am văzut-o pe soră-mea niciodată atât de speriată. Și cel mai tare durea judecata oamenilor. Ăia care nu trăiau în casă cu tine. Ăia cărora le era simplu să vorbească, pentru că ei dormeau opt ore fără niciun deranj. În casa lor era liniște. Nu simțeau nimic. Oameni reci, străini care habar nu aveau ce e în sufletele noastre.

Niciodată n-am să uit apelurile de la mama când îmi spunea că îi vine să plece de acasă. Că nu mai poate. N-am să uit nici c-am țipat la tine și c-am spus că te omor cu mâna mea numai să fie liniște. Pentru că mă distrusesei psihic. Mi-ai ucis odihna, răbdarea, bunătatea, iubirea. Ai făcut din mine un om pe care nu îl mai văzusem niciodată. Plângeam nopțile și urlam în pernă că să nu mă vadă nimeni. Dacă ar mai fi durat totul nu știu ce aș fi fost în stare să fac.

Mă învinovățesc adesea că mi-am dorit să te duci. Mi-am dorit o clipă de liniște. Mi-am dorit să mă trezesc și să-mi spună cineva că fusese un vis. Când te-ai dus însă, nu am avut lacrimi. Nu-mi zvâcnea decât sângele în vene, simțindu-se liber. În mintea mea ăla a fost momentul în care parcă s-a făcut ziua pe strada noastră. Parcă brusc s-a ridicat ceața și am început să trăim.

Și știi ce regret? Că tot ce a fost frumos, toată copilăria cu tine parcă nu e amintirea mele. Parcă le văd prin ochii altcuiva, au rămas undeva atât de adânc că uneori obosesc să mai caut. Poate altfel vor fi lucrurile în viitor …

Sper că acolo unde ești ți-ai găsit liniștea și-ai lepădat povara. Sper  că m-ai iertat pentru tot și că am să mă iert și eu, pentru că nu știu ce simt … nu știu …

4 Comentarii

  1. Profund… Nu știu dacă e o istorie reală sau e doar pură ficțiune, dar ai reușit să mă intrigi și să mă faci să mă întreb dacă e persoana despre care cred eu că ar putea fii vorba și dacă într-adevăr s-a întâmplat ceea ce cred eu că s-a întâmplat.
    E trist. Uneori părinții, fără să dorească, ne distrug copilăria, ne fac să ne închidem în noi și să nu mai dorim să le vorbim nicicând.
    Inspirație frumoasă și mult mai pozitivă, în continuare!

    Răspunde
  2. Am picat exact la momentul nepotrivit. Nepotrivit pentru ca n-am ce comenta la asa o istorisire trista. Chiar tragica, prin realismul ei. Ce insa pot sa spun, fara a deranja pe cineva si a deveni inoportun, e ca am avut un tata de milioane (nu si in numerar, din pacate 😉 ) si ca asta ma straduiesc sa fiu si eu. Un tata de milioane si un sot milionar 😆
    Si nu in ultimul rind, bine te-am gasit!

    Răspunde

Lasă un răspuns