D`ale sufletului

Lasă-mă să-ți fiu toamnă …

e-toamnc483Sunt momente în care îmi vine să mă cuibăresc în tine ca să înțelegi ce sunt cu adevărat. Și-n ciuda celor ce se spune eu nu sunt făcută din țărână. Pătrunde-mă ș-ai să înțelegi. Descoperă-mă atingere cu atingere, ia-mă ușor căci sunt ca un vis ce se spulberă dimineața. Nu-mi zâmbi, ah, nu mă atinge ca pe o curvă ieftină. Nu-ți fie teamă, eu sunt iubire. Nu simți căldura? Pajiști verzi cu ropote de cai sălbatici alergând spre orizonturi prea largi pentru tine. Nu trebuie decât să închizi ochii și să te pierzi în mine, aleargă deodată cu ei, să-ți mângie iarba plină de rouă călcâiele crăpate de-atâta singurătate iar soarele să-ți îmblânzească nărăvașele cosițe. Atunci ai să simți iubire, atunci ai să mă cunoști. 

Cum? Ți-a fost cuprinsă-ntreaga făptură de-o adiere? Nu-ți fie teamă, căci eu îți sunt toamnă. Atinge-mă doar și ai să înțelegi povestea fiecărei culori ce-o port în păr. Nu … nu ține ochii deschiși, căci nu cu ei trebuie să vezi. Ba eu cred că nu știi să privești nimic cu adevărat. Am să te învăț să privești toamna. Închide ochii și ascultă cântecul frunzelor care se desprind ușor. Aproape că le auzi căderea. Nu se grăbesc, ba chiar ca niște doamne care vor să fie admirate, își au mersul molcom și legănat. Nimic nu e întâmplător sau banal. Unele, mai pricepute, înainte de plecăciunea finală, execută grațios, piruete, exact ca balerinele. Diferența? Diferența e că nu e nimeni acolo să le aplaude. Pentru că toți văd cu ochii.

Ascultă cum plâng a dor păsările ce îmbrățișează cerul cu ultimele bătăi înainte de a zbura spre mări întinse … Nu e ciudat că ele nu au nevoie de geamantane pline cu haine și alte lucruri? Crezi că mă cunoști acum? Poate ai vrea să adulmeci strugurii mustind în teascuri, sau parfumul ionatanelor ce așteaptă să fie culese. Adulmecă mirosul palmelor bătătorite de munca pământului dătător de roade. Și ascultă … ascultă ofurile celor ce se plâng că vara a fost prea secetoasă ca să aibe o toamnă bogată. Pricepi câtă eleganță pot avea în timp ce dezamăgesc oameni? Cu câtă nonșalanță pot provoca răni adânci în inimile bătrânilor care își pun toată speranța în mine? Acei bătrâni, din saturi uitate de lume, de la poale de dealuri, unde tot eu, cu-ale mele nuanțe fac magie. Sunt un copil ce se joacă pe-un șevalet. Pe colo orange, o pată de verde, puțin din galbenul acela pal ce-mbie la tăcere și-un ruginiu plin de romantism. Căci, da, eu le sunt toamnă perechilor ce-și scrijelesc numele pe copaci și în naivitatea lor cred că vor îmbătrâni împreună, dar peste ani, doar copacul va mai fi martor la ce-a fost … Deschide-ți ochii și fii orb. Ești mânjit de toamnă pe dinăuntru și-n simțiri. Sunt peste tot în tine.

Nu, nu fugi ca un miel dus la sacrificiu. N-am să râd de neputința ta de a mă înțelege. N-am să-ți fiu eu Iudă și nici Dumnezeu. Am să viețuiesc în tine, dar nu vei ști. Nu vei simți, nici auzi. Am să-ți fiu iubire tomnatică într-o toamnă timpurie. Pătrunde-mă ș-ai să înțelegi…

 

6 Comentarii

Lasă un răspuns