SuperBlog

Locul unde inima începe să cânte

Caraiman

Brâna Caraiman. Locul unde atingi cerul, unde sângele îți pompează în vene mai mult decât oricând. Încerci să respiri dar parcă ceva te strânge de gât. Faci cu piciorul vânt la o piatră și se rostogolește la vale. O urmărești cu privirea până se pierde-n hău. Îți retragi apoi capul de teamă să nu o urmezi. Undeva, departe se aude sunetul căderii.

Tragi aer în piept, îți muști buzele și îți spui că e timpul să mergi mai departe. Te faci că nu simți tremurul picioarelor, ignori senzația de rău pe care o ai și înaintezi. Din când în când îți arunci un ochi spre hăul din dreapta. Ți-e teamă să nu-și ridice brațele asupra ta. Privești în sus și te cuprinde amețeala. Ce mic ești, acolo pe cărarea aceea muntoasă! 

Te oprești și savurezi momentul. Privești spre prăpastie, o admiri, te înfiori și râzi. Ăsta-i pericolul din viață, ăsta-i momentul când simți că nu mai poți, asta e moartea. Îți ridici din nou privirea și vezi că aproape ai ajuns. Admiri măreția peretelui stâncos, și vezi viața cu tot necunoscutul ei. Iar tu unde te afli? Pe cărarea dintre viață și moarte, cărare- graniță. Ești la granița dintre ceea ce ar putea fi și ceea ce ar fi putut fi. Râzi din nou și respiri libertate. Prin porii tăi pătrunde libertatea muntelui. Iar tu o primești, cu brațele deschise, acolo, pe cărarea ce duce în vârf. Așa ai citit tu undeva, că duce în vârf, la Cruce. Poate pe un indicator, poate pe internet, nu-ți mai amintești. În realitate însă nu știi nici măcar ce te așteptă la prima cotitură. Poate fi o potecă și mai îngustă, poate fi o porțiune extrem de periculoasă

Încerci să faci o fotografie, dar ți-e teamă că ai să scapi aparatul. Reușești totuși să stăpânești tremurul mâinilor. Al picioarelor te-a lăsat de mult. Ba încerci și câteva glume pe tema cum ar fi dacă l-aș scăpa?  Își amintești că văzusei pe la alții fotografii artistice, cu picioare atârnate în gol, dar pe tine te ia amețeala doar când privești în jos. Te resemnezi și stai cuminte cât mai aproape de perete.

Înaintezi cu pași mărunți și atenți ca nu cumva să. Realizezi cât de mult iubești viața. Doar simplul gând că s-ar putea să calci strâmb, să te dezechilibrezi, să îți vină rău, ajunge sub formă de fior.

Dacă te întorci rămâi uimit. Cât de mult ai mers! Cât de minunat se vede parcursul, cu porțiuni mai complicate, cu amintiri pe care le vei purta în buzunare de-a lungul multor ani. Ai fost acolo, ai atins cerul, ai simțit spiritul muntelui, i-ai mângâiat tristețea, i-ai îmbrățișat fericirea, i-ai mulțumit că te-a descoperit acolo, pe cărarea brânei, pe tine, așa cum ești cu adevărat, cu tremur de picioare, cu teamă de necunoscut, cu emoții, cu sclipiri în ochi. Ți-ai auzit inima cântând pe un singur ritm a temă și-a bucurie.

Acolo, pe cărarea brânei, ai atins cerul, ai furat din înțelepciunea maestrului muntos și ai gustat adevărata libertate, după care tânjești din când în când.

 


Îmi sunt atât de dragi fotografiile din acest articol, încât mi le-aș pune tapet pe perete. Mi-a făcut enormă plăcere să-mi amintesc drumeția mea către Crucea Caraiman, drumeție pe care am trăit-o intens și pe care am retrăit-o pentru Momondo, dar și pentru mine. Și nu, Momondo nu este prietenul meu imaginar, ci este un motor de căutare ce îți pune la dispoziție gratuit, o varietate de oferte – de călătorie, hoteliere, de închiriere mașini. Cu alte cuvinte, Momondo vrea ca tu să călătorești, să descoperi, să cunoști lumea, să colecționezi amintiri!

 

p.s. click pe poze pentru „a le trăi”

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017

9 Comentarii

Lasă un răspuns