D`ale sufletului

Mai știi când …?

Mai știi când …?

Mai știi când colecționam clipe? Tu mi le prindeai, iar eu le înveleam în petale de zambilă – mult prea divină floare și le așezam în taină în spatele cărților, în biblioteca veche, ascunse după umerii a sute de vieți, a sute de personaje nemuritoare. Credeam că vor lua măcar puțin din eternitatea lor și că vor prinde aripi de fluturi visători. Credeam că vor rămâne tăinuite acolo până ce două mâini tremurânde de prea multă bătrânețe le vor afla și vor hrăni cu ele suflete. Foste suflete tinere, învelite-n magia clipelor lăsate-n trecut.

Mai știi când număram stele, în leagănul bătrân din curte? Ai spune că știi și că leagănul nu e deloc bătrân, dar tu nu-i cunoști amintirile, câte lacrimi a șters cu umăru-i prea rece și incomod, câte promisiuni și vise a mângâiat și poate cât de mult și-a dorit să aibă suflare, să-mi aline singurătatea. Dacă ar fi om, ar fi un bătrânel simpatic cu strungăreață și privirea blajină, cu părul încă des, albit înainte de vreme, care m-ar lua de mână și mi-ar spune că stelele nu sunt făcute să fie numărate, ci sunt acolo pentru că avem nevoie de ele. Avem nevoie de ceva de care să ne legăm speranțe și care să ne ridice privirea când noi nu mai avem puterea. Dar adevărul e că tu nu știi. Pentru tine n-a fost decât o simplă numărătoare de stele, pe un cer mult prea negru, prea greu de nori, într-un leagăn în care oamenii se leagănă, nu-și tricotează durerea. Pentru tine cerul e frumos doar albastru, când e o mare privită de jos în sus, un larg nețărmuit nici măcar de vreun pui de nor flămând.

Mai știi când îmi mângâiai sufletul cu vorbe? Când îl adorai, ca pe un zeu și-i aduceai ofrande – cununi din șoapte împletie cu atingeri sfioase, păstrate grijuliu, în vârful degetului arătător, atât  de bun ghid, pe chipu-mi hartă … Îmi umpleai inima de bine și bucurie și mă simțeam ca o ars poetica eminesciană. Îți simțeam sângele clocotind prin trupul zvârcolind, tensionat, stăpânit cu greu din a mă îmbăta cu aroma pielii tale, aroma ce avea să-mi devină parfum preferat. Fiecare por al tău mă iubea și dorea să respire aerul meu, fără să știe că era plin de tine…

Mai știi? Spune, mai știi? Sau mai bine nu-mi răspunde. Nu vreau să aud da,  dar să nu-ți mai simt sufletul vibrând. Căci mi-e dor, omule, mi-e dor și-i tare greu să-ți fie dor singur ….

 

 

 

 

4 Comentarii

Lasă un răspuns