D`ale sufletului

Monolog la ceas de seară

Monolog la ceas de seară

 

Cred că e a 50-a oară când scriu și șterg. Am început în atâtea moduri și am sfârșit în același fel. Back space. Astăzi nu sunt eu, de fapt de mult nu mai sunt eu, cred că am fost răpită și mi-a fost spălat creierul și implantat vreun cip care să mă facă să nu mai fiu eu. Am obosit să mă lupt cu mine, am obosit să mă simt în nesiguranță, am obosit să îmi doresc lucruri. Câteodată – clar am fost răpită- parcă pot să ies din mine, să mă detașez și să privesc de la distanță. Să mă privesc și să mă întreb cine dracu e asta?  Încă nu mi-a răspuns nimeni la această întrebare, dar mai e timp.

E destul timp în lumea asta, că doar eu nu mă grăbesc nicăieri, am alergat de prea multe ori stând pe loc încât nu mai am chef, nu mai vreau nu mai pot. Nu-mi spuneți că nu se poate alerga stând pe loc, că numai eu știu a face asta, și nu-mi spuneți că atrag energii negative cu prea multe nu-uri, căci eu însămi sunt o energie negativă. Deci mai bine nu mai citiți nimic, că ăsta e un articol scris pentru sufletul meu din astă seară și din ultima vreme. E strict pentru oameni ca mine, adică ăia care mai au un pic și-o iau la sănătoasa când se uită în oglindă.

Cineva mi-a spus c-am să rămân singură, și mă gândesc că are dreptate. Deja mă văd o babă ramolită și capricioasă aruncând cu pietre după copiii de pe stradă și înjurându-i că fac prea multă gălăgie și-mi trezesc cele 15 pisici adoptate.  Urăsc pisicile și modul lor pisicos de-a se băga în sufletul omului, dar probabil nu îmi va mai păsa, pentru că m-ar apăsa singurătatea. De fapt, după cum spune tot cineva-ul ăla eu urăsc cam tot ce e frumos și nu trebuie urât, lucru ușor de spus când vezi ce e de văzut din afară.

Cam așa stă orice situație în general. Aruncăm cu vorbe doar că așa avem chef, – și da, și eu am făcut asta și probabil am s-o mai fac, fără să ne gândim bă, da’ pe ăla chiar îl deranjează. Uneori nici nu cunoaștem și judecăm și chiar dacă am cunoaște, oare ne dă dreptul să judecăm? Cât de bine poți cunoaște un om? Să zicem 50%? Cam mult spus. Alteori avem așteptări prea mari de la ăla de lângă noi. Poate omul e inapt, poate chiar nu poate duce în cârcă ce-i punem noi, poate nu e de el, poate nu vrea. Ce cred eu de fapt e că nu vrea și nu își dorește cu adevărat. Și da, eu visez la cai verzi pe pereți, dar vreau să cred că nu sunt singura.

Probabil noi ăștia nebuni ar trebui să fim legați undeva și sedați. Să ni se injecteze fericire în vene. Că noi nu vedem lumea ca ăilalți. Nouă ne sar în ochi gropile cu noroi și mizeria din spatele blocului. Nu ni se pare nimic wow, fabulos sau frumos pentru că avem așteptări prea mari, țeluri imposibil de atins și o lume cu totul diferită în cap. Noi nu știm a aprecia, nu știm a iubi și nici a minți, din păcate.

Câteodată doare prea tare tot și după ce că doare se găsește câte unul să-ți mai dea și un pumn. Și cică noi suntem ăia nebuni. Voi lăsați în urmă numai frumos, pe care noi îl urâm, nu?

 

 

11 Comentarii

  1. Nu-i rău, dacă ai fost răpită, Nu-i rău, dacă te simţi cum te simţi. Este doar o stare, valorifică o în favoarea ta! imposibil să nu poţi obţine ceva din această stare!
    Cred că se poate alerga stând pe loc, cred că energiile negative îşi au rostul lor, iar animalele pot fi prieteni mai buni decât mulţi alţii…

    Răspunde
  2. Barbalata Mirela

    Toti avem stari proaste. Ceea ce este normal. Starile bune si cele mai putin bune ne formeaza. Depinde de noi sa mergem inainte.
    Da, suntem dezamagiti de cei din jur. Uneori insa avem noi asteptari prea mari de la cei de langa noi dar si de la noi insine. Nu zic ca e rau asta dar trebuie sa invatam sa luam lucrurile asa cum sunt, sa invatam sa ne bucuram de fiecare clipa, de lucrurile simple. Este greu. Vorbesc din experienta. Dar cand reusesc ma bucur pentru mine.
    Fruntea sus 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns