SuperBlog

Nea Vasile sau omul cu suflet de copil într-un trup bătrân

Nea Vasile sau omul cu suflet de copil într-un trup bătrân

La un moment dat ajungem cu toții într-un punct în care ne lăsăm copleșiți de gânduri. Mai grele, mai apăsătoare, gânduri care te fac din om „neom”, care îți acaparează toată energia și o transformă în moleșeală. Gânduri care te poartă pe cărări neumblate ale minții, care strivesc orice urmă de plăcere și cumva fac din tine doar frânturi dintr-un vechi tu. Unii o numesc astenie, unii zic c-ar fi depresie, însă oricum ar fi, este o energie negativă extrem de dăunătoare sufletului și psihicului.

Cam așa stăteau lucrurile pentru mine cu ceva timp în urmă. Simțeam că aerul pe care-l respir nu e de ajuns, că pereții mă strivesc oriunde m-aș duce. Mă măcinau toate și simțeam asta pe deplin.

Atunci l-am cunoscut pe nea Vasile. Într-o zi în care simțeam ca dacă mai stau o singura secundă cu gândurile alea, cu sufletul singur (deși nu eram deloc singură, așa mă simțeam), am să mă ofilesc de tot, am decis să ies afară. Și cum aglomerația din oraș mi se părea la fel de copleșitoare, am ales sa urc pe Tâmpa, inima verde a Brașovului, pentru cei care nu știu. Singură. Nu mai făcusem asta niciodată, în general nu-mi place să merg singură pe drumuri mai lungi. Așa că m-am echipat frumușel, am luat aparatul foto (era o zi splendidă de vară-toamnă, plină de flori pe Tâmpa, iar voi probabil știți că alergam după floricele încolo și încoace) și am pornit la drum.

Am ales un traseu mai singuratic, nu voiam să mă întâlnesc cu prea mulți oameni. Aveam chef să fiu doar eu și cu verdele din jurul meu. Am mers ce-am mers, până la primul popas, unde m-am așezat pe bancă și-am urmărit cu privirea o veveriță tare sperioasă. Nu m-a lăsat deloc s-o fotografiez, imediat s-a pierdut prin verdele pădurii.

Am auzit pași și mi-am indreptat privirea spre drumul ce îl lăsasem în urmă cu câteva minute înainte. Se apropia cu pași repezi și grei un nene cu părul cărunt. Singur și el. M-a salutat și m-a întrebat dacă poate să-și tragă sufletul pe banca de alături. I-am răspuns că da, nu mă deranjează și am schimbat câteva vorbe. Apoi când am dat să plec, l-am văzut ridicându-se și m-a întrebat dacă m-ar deranja să vină cu mine. Am mers amândoi spre vârf. Avea aproape 80 de ani și alerga pe lângă mine. Cu rușine vă spun că abia țineam pasul cu el. Dacă aș fi fost singură, aș fi făcut pauze, dar cu nea Vasile lângă mine mi-a fost jenă să mă opresc ca să respir.

Am petrecut în vârf mai bine de o oră, uitându-ne în zare și povestind diverse. Am aflat că a fost campion la lupte și că urca întotdeauna pe Tâmpa singur. Dar el nu se simțea așa și vorbele lui îmi răsună și acum în minte: „am atâta natură în jurul meu, încât nu am cum să mă simt singur”.  Avea o poftă de viață incredibilă. Se simțea asta până și în felul în care respira. M-am simțit atât de nerecunoscătoare, pentru că nu aveam nici măcar jumătate din pofta lui de viață, deși nu aveam nici măcar jumătate din vârsta lui.

Atunci am văzut prima oară munții printr-un binoclu. Avea nea Vasile la el un întreg arsenal. Haine de schimb, binoclu, o sticlă de vin și halva. N-am băut și nici n-am mâncat cu el, în schimb m-am desfătăt cu niște priveliști absolut minunate. Mai ales că am avut și parte de explicații pentru ceea ce vedeam. Un adevărat cunoscător al împrejurimilor și nu numai.

Am coborât amândoi mânați de norii negri ce se strânseseră deasupra noastră. Doamne! Dacă-l vedeați cum alerga la vale, cât de sprinten era! Ne-am despărțit la o bifurcație de trasee, el coborând prin altă parte. Deja cădeau primii stropi.

De ce v-am povestit întâmplarea asta? Nu știu. Poate pentru că vreau să subliniez ideea că există oameni magneți. Cred că nea Vasile a fost unul dintre ei. Care nu știu de unde apar, cum apar, dar apar. Fix când trebuie. Un nea Vasile poate fi și furnizorul tău de experiențe. Oricât de trist ai crede că ești, oricât de neagră ți s-ar părea lumea, ieși afară. Niciodată nu știi peste ce o să dai. Pot fi întâmplări care nu par de amploare, dar totuși produc o schimbare de stare. Aduc un zâmbet, te încarcă de energie și alungă gândurile. Astfel de momente pot fi chiar niște experiențe dezvoltare personală.

Deși a trecut mai bine de jumătate de an, încă am amintirea asta vie în cap, încă îi știu chipul, deci poate că n-a fost ceva trecător. A avut un impact, altfel de ce încă mi-aș aminti de el?

Nu contează vârsta, nu contează absolut nimic, decât modul în care vezi lucrurile. Dacă vrei să te vezi bătrân, atunci asta vei fi, un bătrân care stă și privește la televizor și-și simte anii ca pe o povară. Nea Vasile n-avea mai mult de 20 de ani. Chiar dacă trupul și chipul spuneau altceva.

5 Comentarii

  1. Oh, te inteleg perfect! Ma sui uneori in masina si plec intr-o directie asa, la intamplare, doar ca sa mai schimb locurile si oamenii.
    E frumos! Ma intorc vesel si plin de energie. Uneori cu flori, alteori cu o sacosa plina de ciuperci (jumatate din ele nebune). Sau culeg pietre interesante 🙂

    Răspunde
    1. Pietre aveam o găleată întreagă pe acasă. Aveam așa o pasiune pentru tot felul de pietricele, bine că s-a dus, altfel făceam o alee întreagă. Mă mulțumesc doar cu fotografii și cu energia primită.
      E foarte bine să schimbi și locurile și oamenii câteodată, e primul pas spre vindecare 🙂

      p.s. ai grijă cu ciupercile alea!

      Răspunde

Lasă un răspuns