D`ale sufletului

Nu v-am uitat!

Tot timpul pierdem ceva, fie că este vorba de bani, un autobuz, o cheie sau un episod din serialul preferat. Însă, nimic din astea nu sunt bucățele din noi. Astăzi le pierdem – mâine probabil deja am uitat. Însă atunci când pierdem oameni lucrurile se schimbă.
Din vina noastră, din vina lor, sau pentru că așa spune Cel de Sus trebuie să ne despărțim de oameni dragi.
Prima pierdere cu adevărat grea pentru un suflet de copil (pentru ca aveam paișpe ani) a fost a bunicului. M-a marcat profund și m-a făcut să realizez că pe omul ăla nu o să îl mai văd niciodată. NICIODATĂ! Am fost foarte supărată că mi-a fost luat un om drag și nu înțelegeam de ce Dumnezeu face asta. Nici acum nu înțeleg. Se zice că odată ce trece timpul durerea se estompează, însă eu nu văd niciun adevăr. Totul e clar în mintea mea, parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar durerea și lacrimile sunt la fel de copleșitoare ca atunci când s-a întâmplat.

Cărările vieții au cotit apoi, în așa fel încât am lăsat pe mulți în urmă. După unii mai sufăr și acum. Locul din inima mea în care i-am păstrat e încă gol, însă ceva mă împiedică să mai reintru în viețile lor. Probabil le-am făcut mult rău (cred), sau poate nu am fost acolo și i-am lăsat când aveau mai mare nevoie de un prieten. Sau poate e orgoliul….Nu știu. Mă întristează faptul că nu am curajul să le spun că nu i-am uitat. Îmi amintesc fiecare moment petrecut…fiecare oră, fiecare zâmbet și poveste.
Cei pe care i-am crezut prieteni adevărați m-au mințit. Îmi aduc aminte că am plâns mult când cea mai bună prietenă din liceu m-a făcut să cred o minciună, apoi a plecat. Mi-a spus că dacă știam adevărul nu aș fi fost de acord și m-aș fi supărat. Mă gândesc că avea dreptate. Poate dacă aș încerca să înțeleg cu adevărat oamenii de lângă mine aș reuși să îi țin aproape.

Lasă un răspuns