SuperBlog

O vizită din altă galaxie

Poster CC.inddÎmi pusesem pijamalele pufoase și tocmai mă pregăteam să mă bag în pat și să-mi termin lectura, când intră în cameră iubitul meu rânjind cu gura până la urechi. Face ocolul camerei din priviri, zărește cartea pe noptieră și îi cam dispare rânjetul.

– Văd că vrei să citești … Știi, mă cam gândeam să mergem la un film, la cinema. Ce zici? Ca-n vremurile bune, când făceam chestii fără să le programăm dinainte.

– Nâț, nu prea am chef. Mergem mâine, sau mai bine lăsăm pe săptămâna viitoare.

– În regulă, dar chiar voiam să mergem azi. Pe 11 noiembrie 2016 a fost lansarea filmului Arrival (Primul Contact), dar cum am tot avut musafiri… E un SF cu extratereștii, știi că sunt fan science fiction. În plus, hmmm Forest Whitaker, Jeremy Renner, Amy Adams îți spun ceva?

– Stai, ai zis Forest Whitaker? Joacă și el în film? Ies din pijamalele astea și imediat plecăm. Până atunci du-te și dă-ți barba aia jos.

Jumătate de oră mai târziu ne aflam pe locurile 18 și 19, înfundați în scaunele mari și roșii ale sălii de cinema. Mai aveam vreo 10 minute de așteptat, în timp ce pe ecranul cel mare se difuzau fel și fel de reclame.

– Mă duc să iau popcorn și cola, mă înștiințează Marius, poate s-o mai fi liberat rândul.

– Îhî, îi răspund. în timp ce mă vâr și mai adânc în scaun.

Trecuseră 5 minute, sala se umplea, dar Marius nicăieri. Sigur era la coadă la popcorn. Dau să mă ridic, dar în timpul acela sună telefonul.

– Agent Carla, aici șeful serviciilor secrete. Trebuie să te întorci la bază. E urgent.

– Bine, dar …

– Carla, omenirea e în pericol și tu ești singura specializată pentru urgența asta.

Nu am mai apucat să răspund nimic, că doi tipi solizi și-au și făcut apariția în sală, făcându-mi semn să îi urmez. Am urcat împreună într-o mașină neagră, blindată și am zburat printre celelalte mașini pe autostradă. Nu înțelegeam ce se petrece, nu-mi răspundea nimeni la întrebări și parcă nici nu mă vedeau.

Am intrat în încăperea plină de oameni grei ai lumii, despre care doar auzisem. Fiecare cu limba lui, cu a sa culoare a pielii, pe scurt, oameni de tot soiul.

– Carla, mă strigă J.B., suntem în pericol. Armata țării și-a mobilizat oamenii, celelalte state sunt și ele pregătite de atac. Îmi spunea toate astea în timp ce alergam spre o cameră plină de ecrane. Acolo erau monotorizate toate camerele de supraveghere din țară. Ne-am oprit în fața uneia, în care se vedea  un ou mare, ce zbura deaspura solului. Mai exact la un metru deasupra solului. Era un fel de … parcare. Mă uitam la mașinăria de câțiva metri înălțime și vedeam cum cei din jurul ei se holbează și o iau la fugă. Deodată în fața camerei de supraveghere apare o ființă cu ochi lucioși, mari și negri. Avea o piele ciudată, un galben pal, fără vreo urmă de păr. Se uita fix în ochii noștri de parcă eram în fața lui. Apoi a smuls camera și ecranul s-a făcut negru.

– Ce a fost asta? am întrebat vizibil speriată. Ăsta era un …!!??!!

– Extraterestru, da. Azi dimineață s-a dat atacul. Poftim, asta au scris pe una din camere înainte de a le deconecta.ARRIVAL

Mi-a întins o hârtie pe care erau desenate trei simboluri „∇ℵ⊗”. Nu mai văzusem niciodată ceva asemănător, nu semăna cu niciuna dintre limbile pe care le studiasem. Apoi brusc, parcă s-a legat ceva în capul meu și mi-am deschis medalionul. Îl primisem de la bunica mea și pe una din părți era chiar o poză cu ea, iar pe cealaltă erau inscripționate cele trei simboluri. „Toți râvnesc spre înalt”, îmi spunea mereu bunica. Niciodată nu mi-a spus ce vrea să și însemne asta, așa că m-am gândit că așa e omul, râvnește spre funcții înalte, spre bogăție. Toți râvnesc spre înalt, îmi tot repetam, înalt.. înălțime …

– Unde e cea mai înaltă clădire din lumea asta?

– Dubai. Pregătesc elicopterul.

Nu am simțit cum a trecut timpul, îmi făceam prea multe griji. De unde știa bunică-mea de semnele alea? Cine eram eu de fapt? Și ce voiau ei? De ce veniseră? Am aterizat pe acoperiș. În jurul nostru erau 7 nave care pluteau și păreau că așteaptă ceva. Am holbat ochii și am făcut câțiva pași în spate. Coborâseră 7 creaturi și se apropiau de mine. M-au înconjurat, eram centrul unui cerc făcut din extratereștrii.

– CE VREȚI DE LA MINE? DE CE AȚI VENIT? strigam în timp ce picioarele parcă voiau să fugă. Ce tâmpită sunt, ăștia normal că nu știu limba asta. Am ridicat umerii în semn de curiozitate, dar nimic. Mă priveau fără reacție. Apoi unul dintre ei a venit atât de aproape încât puteam vedea golul din spatele ochilor lucioși. Mi-a pus o mână pe frunte și atunci am înțeles. Parcă mi-a trecut prin fața ochilor o eră întreagă. Am văzut cum la început extratereștrii trăiau în comuniune cu umanoizii. Erau prieteni, se ajutau,  vorbeau aceeași limbă (acum necunoscută), apoi cumva o explozie mare a făcut ca rasa lor să fie expulzată în Marele Spațiu. Au fost dați uitării, pentru că  cei care au supraviețuit exploziei au decis să ascundă faptul că mai există și alte vieți, care nu sunt tocmai umane. Mi-au transmis că vor să revină, să fie printre oameni.

Ființa acea era îndurerată și singură. Culoarea ochilor i se schima probabil în funcție de ceea ce simțea. I-am luat mâna și mi-am pus-o pe frunte. Am închis ochii și mi-am imaginat o lume plină de cruzime. Oameni care ucid, oameni în laboratoarele de experimente, animale răspuse de violență. Știam că poate vedea ceea ce îi transmiteam. Nu era loc pentru ei aici. Nu le-ar fi fost bine. Nimic nu mai era ca înainte, iar Terra nu le putea oferi siguranță.

Le-am făcut semn oamenilor din spatele meu, că nu e niciun pericol și că-și pot lăsa armele deoparte. M-am uitat în ochii lui și …

– Iubito, ai adormit, uite, începe filmul! Era o ditamai coada la floricele. Dar poftim, am cumpărat!

– Am adormit? Ah …

 

Articol scris pentru SuperBlog.

Lasă un răspuns