Prin ochii mei

Omul sfințește locul. Sau nu.

Omul sfințește locul. Sau nu.

Să fii dascăl presupune mult mai multe decât  să te așezi la catedră și să începi să predai. Trăim într-o lume în care nu oricine mai poate face asta. Bine, teoretic nu e o meserie pe care o poate oricine – mereu am crezut că e vorba de o chemare. Eu una, deși am urmat o facultate cu profil uman, din care trebuia să ies profesor, recunosc că nu pot. Oricât mi-ar fi plăcut să predau româna, m-a dat înapoi foarte tare atitudinea elevilor. Cumva practica pe care am făcut-o în anul trei de facultate, despre care am scris articolul spre ce ne îndreptăm? m-a făcut să mă gândesc dacă vreau cu adevărat să suport toate mitocăniile pe care le rabdă mulți, prea mulți profesori, din partea elevilor.

Dacă sunt dispusă să fac față părinților care vin nervoși peste profesor, acuzându-l, deși ei habar nu au ce atitudine are copilul la școală. Acum, serios, voi credeți că îi educați și creșteți niște îngerași? Am văzut mulți astfel de îngerași aruncând cu cretă, cu hârtii în profesori și luându-i peste picior. Nu sunt genul de om prea răbdător și dacă apuc să mă enervez nu iese bine.

E adevărat – sistemul e unul super prost gândit. Materiile sunt plictisitoare, inutile. Multe sunt de umplutură. Dacă am învățat ceva din școala primară și generală e că omul sfințește locul. Sau nu. Nu-mi aduc aminte nimic special din materii. Îmi aduc aminte de oamenii nu neapărat care mi-au plăcut, dar de la care am învățat ceva. Ba chiar nu mi-au fost deloc dragi, m-au rănit acțiunile lor pe mine ca elev, m-au descurajat, m-au înfuriat. În clasele primare am învățat un lucru important: banul e mai presus de orice. Cadourile cumpără omul și-l fac să nu mai vadă adevărul. Sau să nu vrea să-l mai vadă. E adevărat că am terminat de fiecare dată premiantă, dar pe aceeași scenă cu mine, cu coroniță-n cap au stat copii, pe care-i vedem intrând cu punguța în cancelarie. Îi auzeam că abia legau literele ca să citească, însă mereu și mereu luate note maxime.

Și-apoi am ajuns în generală, unde am dat de alte materii inutile. Și să mă ierte Dumnezeu, dar și de oameni care pur și simplu erau depășiți și clar nu aveau ce să mai caute la catedră. Adică, spuneți voi, cine face trei ani sau cât s-a făcut că nu mai țin minte, de educație tehnologică și învață despre chestiile pe care le avea tata în magazie? Deși țin minte clar că în manual era cu totul altceva, proful meu, de vreo 70 de ani era setat pe mecanică și ce mai zicea el pe acolo. Făceam schițe cu menghină, cum intră nu știu ce șurub în alte alea, habar nu am. Desene super complexe despre cum funcționează multe aparate, pe care nu e normal să le învețe un copil de 12 ani și pe care sincer le-am uitat și nici nu m-au interesat vreodată. Țin minte cum plângeam acasă și spuneam că eu nu pot să învăț fiecare rahat să-l desenez, pentru că omul era dus și ne dădea lucrări la fiecare oră. Trebuia să știm câte 4-5 pagini de teorie despre cum funcționează chestiile și câte 2-3 desene pe care dacă nu le făceam perfect nici măcar nu le băga în seamă.

Îmi aduc aminte că primisem un manual parcă în clasa  a 8-a și trebuia să învățăm despre cum se așează farfuriile, paharele, etc la masă. Îhâm. Noi am învățat despre îmbinări și cum se pune tabla pe casă că să nu ne plouă-n cap. Sunt convinsă că ne-a fost de folos asta. Și toate aveau desene. Musai fiecare chestie pe care ne-o preda în o mie și una de pagini era însoțită de minim 5 desene pe care trebuia să le reproducem perfect! Asta a fost teroarea din generală. Pe lângă ridicatul din bancă de păr sau perciuni și liniile pe care ni le luam în palme, dacă nu știam vreo formulă ori unde se află Madagascar pe hartă.

Îmi mai aduc aminte o lecție super importantă despre cuvânt. Dacă promiți cuiva ceva, fă în așa fel încât să-ți îndeplinești promisiunea.  Și niciodată nu înșela un om, indiferent ce înseamnă acest înșelat. Cum am învățat asta? Nu mai țin minte exact ce clasă era, însă tind să cred că a 7-a. Profa de biologie, care ne era și dirigă, ne anunța că ne-a înscris școala la un concurs ( Sanitarii pricepuți). A ales să meargă cu clasa noastră și a numit un grup de 5-6 elevi, printre care și eu care să reprezinte clasa. Adică, noi eram ăia care trebuia să învețe o groază de chestii despre anatomie, pe care încă nu o făcusem. Multe luni ne-am pregătit intens. Ne dăduse niște cursuri după care învățam teorie și rămâneam după ore împreună ca să învățăm practică. Cum să pui o atelă, cum să bandajezi corect, multe chestii de prim ajutor – în diverse situații – inconștiență, plăgi, fracturi, arsuri, etc. Multe lucruri noi și destul de greu de aplicat pentru cineva care stătea 8 ore la școală. Plecam dimineața la 7 fără ceva, pentru că făceam cam o oră până la școală pe jos. Ieșeam la 2, stăteam și ne puneam întrebări din ceea ce învățasem, apoi ne pregăteam pentru proba practică. Asta ne lua lejer 2 ore după cele 8 de cursuri. De 2 ori pe săptămână ajungeam la 6 acasă.

Șocul și dezamăgirea a venit cu câteva zile înainte de prima fază a concursului. Profa noastră, (diriga!) nu mai mergea cu noi. Fără să cunoaștem, ea preda în paralel la o școala din alt sat, așa că a ales să meargă la concurs cu clasa de acolo. Mai dezamăgiți ca atunci nu fusesem, mai ales că știam cât muncisem  și cât ne încânta ideea de a participa. Până am terminat școala, nu cred s-o mai fi privit în ochi vreodată. Pentru mine nu mai era dirigintă, era o simplă profă care venea, preda și cam atât.

Mai țin minte primul cinci luat în liceu la franceză. Să iau nota cinci, a fost șocul după lume. Și deși nu știam o boabă de franceză, începusem să muncesc pentru a crește în ochii profei. Ghinion! Franceza mea se îmbunătățea, nota tot 5 a rămas până am terminat liceul. Halal încurajare! Halal recompensă pentru munca depusă. Se pare că odată ce m-a văzut că-s praf, praf am rămas în ochii ei.

Și știu că m-am depărtat la subiectul cu care începusem. Poate că-s lașă, că am fugit de un sistem bolnav. Dar din moment ce ai niște hârțoage de completat zilnic, care te obligă să rămâi strict la ce prevede programa școalară, poți tu să vrei să schimbi multe, că degeaba vrei. Tot aceleași bălării ești obligat să predai. Mă rog, asta dacă nu ești profu de tehnologie, pe care îl țineau în școală, habar nu am de ce – probabil din lipsă de altcineva, că oricum el era demult ieșit la pensie. Probabil de asta își permitea să sfideze manualul.

Schimbarea nu cred că de la profesori trebuie să vină, ci de mai sus. Profesorii nu-s decât niște marionete obligate să dea niște examene total tâmpite. Nu cred că faptul că ai luat 10 la titularizare sau 5 pe un subiect unde trebuia să memorezi Harap Alb și alte chestii – cam ca la bac, te face capabil să predai sau nu. De acord, e normal că trebuie să știi niște informații. Dar pasiunea, dedicarea, implicarea … asta cum o poți măsura? E o meserie în care educi. În care formezi oameni. Oricât de simplu ar părea asta, nu e deloc. Să ai de-a face cu 30 de copii, pe care să-i poți captiva e un lucru enorm. Trebuie să respiri prin toți porii pasiune și profesionalism ca să faci asta. Să stai extraordinar de bine cu psihicul și să fii dispus să te atașezi.

Doar dacă simți că poți toate astea, doar atunci te poți considera dascăl.

14 Comentarii

  1. Am citit fiecare cuvințel…poate pentru a mă (re)convinge că am procedat corect. Corect din punctul meu de vedere. Ştii, în țară, am lucrat ani buni în învățământ; am scris cărți; am rescris programe; am…am şi am…nimeni nu a băgat de seamă (doar elevii! foarte important; şi azi țin legătura cu zeci dintre ei!), ba, mai mult, îmi puneau piedici sau mă „trăgeau de urechi” că ies din rând; din rândul lor…Şi într-o zi mi-am dat demisia; am pus catalogul la locul lui; mi-am luat bilet de avion şi am plecat; fără regrete; vin în țară rar, cam la 2- 3 ani; de fiecare dată mă felicit pentru curajul de-a fi plecat; unde stau nu sunt câinii cu colacii-n coadă, dar mi-e bine…
    Doar bine să-ți fie!

    Răspunde
    1. Uite ceva ce nu am știut despre tine. Cred că e un lucru minunat dacă ții legătura cu foștii elevi, asta spune multe despre cum ai fost ca profesor. Ieșitul ăsta din rând nu știu de ce noi, românii, tindem să-l vedem ca pe ceva rău sau ciudat.
      Felicitări pentru curaj. Cred că nu-i ușor să o iei la capăt într-un loc unde nu cunoști pe nimeni și nimic.
      Zi frumoasă, așa cum ți-o dorești! 🙂

      Răspunde
  2. Nu mai e nimic de adăugat, Călătorule. Ai punctat extrem de bine, prin propriul exemplu. Din păcate, e un sistem atât de bolnav, că nu ştiu dacă se mai face bine vreodată deşi-mi doresc asta mult.

    Răspunde
  3. Sunt trist că trebuie să vă dau dreptate. Școala trebuia să fie o bucurie! De la un drept câștigat, de la o oportunitate a generațiilor noastre, s-a ajuns la un învățământ făcut în silă. Atât de către elevi, cât și de către profesori. Da, e nevoie de mai multă pedagogie, e nevoie să îți simți chemarea pentru asta, e nevoie să fii lăsat să interacționezi cu copiii și să nu fii constrâns să predai după o programă rigidă. Evident că vei avea un plan de lecții, dar dacă ești inovator, cum spunea Aurora, de ce să ți se pună piedici? De ce se vorbește atâta despre reforme și nu se face nimic?

    Răspunde
    1. Din fericire, mai există oameni care simt chemarea cu adevărat și fac din orele lor, predate chiar așa după o programă rigidă, niște momente foarte prețioase la care elevii chiar stau de drag. Contează foarte mult chemarea asta, pentru că dacă o ai, atunci îți place atât de mult profesia încât găsești diferite modalități prin care să împărtășești cu elevii ceea ce trebuie.
      Și totuși mulți dintre acești oameni sunt dați înapoi de mulți factori. Cel mai mare ar fi naveta, zic eu. Când prinzi un post la 50 de km de casă și trebuie să faci naveta zilnic, parcă-ți vine să-ți bagi picioarele, oricât ți-ar plăcea să fii profesor.

      Răspunde
  4. Astăzi au mai rămas foarte puțini dascăli care să sfințească locul. Vedem zi de zi și suspinăm în sinea noastră, amintindu-ne de vremurile când eram și noi pe băncile școlii. Cu bune și rele, dar profesorii devotați pe care i-am avut nu-i vom uita niciodată. La mine s-a întâmplat să fie doi profesori de limba română, deci pot să spun că am avut noroc.

    Răspunde
  5. Ai scris un articol extraordinar! Parcă ai vorbit despre viața mea de elevă, studentă și mai apoi profesoară resemnată. După atâția ani de studii masterat, doctorat, am ajuns să fiu o simplă victimă a sistemului. E greu când luminând pe alții, arzi singur că o lumânare. Mi-am dorit de mic copil să devin profesoară, acum sunt bucuroasă că am scăpat de calvar. Nu atât de discipoli vorbesc, cât despre sistem, șefi și unii colegi. Din cauza mizeriei ce se întâmplă în țară, am ajuns să fim conduși și batjocoriți de niște parveniți agramați. Nu se mai pune accentul pe vocație, lucrează în calitate de profesor fiecare cui ,,nu-i este lene”. Cei mai buni au plecat în lumea mari, au refulat vocația, s-au resemnat așa ca mine!
    Noapte bună și un weekend frumos!

    Răspunde
    1. În primul rând, bine ai venit pe blogul meu 🙂 Îți mulțumesc pentru vizită!

      Și-apoi, e frustrant să înveți atâția ani, să treci prin nu știu câte teste tâmpite și la final să realizezi că nu e așa cum ți-ai imaginat tu. Și dacă mai prinzi și-un post la nu știu câți km de casă … sigur visul pe care credeai că-l vei trăi educând și luminând minți va fi un coșmar din care abia aștepți să ieși.
      Iar despre oamenii care ne conduc … nu există cuvinte. Ar fi păcat să stricăm sâmbăta asta frumoasă 🙂
      Zi cu soare, Emilia!

      Răspunde

Lasă un răspuns