D`ale sufletului

De curând am fost la deschiderea anului școlar, la liceul unde am învățat si eu. E adevărat că nu mai arată exact la fel, s-au mai făcut unele modificări, însă clasa „mea” avea același aspect (cred că bătrânesc e cuvântul potrivit) foarte bine conturat în mintea mea. Când am pătruns pe holul unde ne pierdeam pauzele, m-am bucurat să regăsesc scrijelit pe lambriul de pe pereți chipului directorului. Aceleași scrijelituri, același miros, aceleași perdele îngălbenite de timp și podele ridate….

Ne-am strâns apoi în curte pentru a asculta promisiunile conducerii cu privire la noul an și urările de bun venit. Din marea de oameni, am admirat cu lacrimi în ochi pe cei care mi-au fost dascăli și am retrăit în câteva clipe momentele frumoase… Îi căutam pe cei care urmau să-mi fie colegi, aruncam privirea haotic, pentru că tot ceea ce vedeam era străin.

Zici că ăsta e profesorul meu de istorie? Nu-mi place! Am tresărit la auzul întrebării și mi-am dat seama că eu NU eram acolo pentru mine, ci pentru copilul de lângă mine.Aia NU era deschiderea mea. Nu erau colegii mei. TIMPUL MEU TRECUSE.

E sfâșietor să vezi cum Timpul nu îți e prieten. Cum aleargă căpiat lăsând în urmă pe toți și pe toate. Am simțit un mare dor de acele vremuri și un mare gol în suflet. Și m-am simțit un om neputincios și mic în fața unui hău care abia așteaptă să faci un pas greșit…

D`ale sufletului

Singur îmi port păcatele pe drumuri
printre străini uitați de suflete –
căci ele au uitat să mai fie oameni.
îmi duc dorurile si visele spre nicăieri –
la ghena de vise
unde oamenii se leapadă de ele –
ca de Satana
Am uitat sa îmi mai vorbesc Citește mai mult…