Prin ochii mei

Panică sau nebunie

Panică sau nebunie

Voi mai înțelegeți ceva din ce se întâmplă în lumea asta? Până acum câteva luni, toți se plângeau că n-au timp să le citească copiilor o poveste, că n-au mai urmărit serialul preferat de nu știu când. Unii nici măcar nu aveau un serial preferat, abia apucau să vadă un film fără să adoarmă. Alții se văitau că abia au timp să arunce o ciorbă-n oală și că ei de aia mănâncă la restaurant, că nu au timp să gătească acasă. Ieftin, aș zice. Asta e o scuză ieftină. Dacă ai timp să te pregătești de restaurant ca mai apoi să aștepți să-ți fie gata meniul comandat, înseamnă că ai fi avut timp să arunci 2 paste la fiert. Nu știi. Timp ai, dar nu știi. Așa ar trebui să spui.

Uite că cineva a ascultat toate plângerile astea și acum avem timp de toate. Poți să faci și cinșpe feluri de mâncare pe zi și să le citești și două cărți de povești. Și îți mai rămâne timp și de-o curățenie și de ce mai vrei tu. Și? Așa faci? Ori e mai simplu să scrii pe unde poți că o iei razna dacă mai stai în casă, că te-ai plictisit de moarte, că habar nu ai ce să te mai joci cu copiii. Probabil habar nu ai ce jocuri le plac. Pentru că nu ai fost acolo când ei se jucau și nu e de condamnat asta. Bun, munceai de dimineața până noaptea, dar acum, acum poți afla ce jocuri preferă în loc să te plângi că statul în casă e nașpa.

Parcă statul în casă cu copiii nu e chiar așa de simplu ca mersul la mall cu ei, nu? Că-i băgai într-un țarc să se joace cu alți copii, în timp ce tu făceai șoping ori îți beai liniștit cafeaua. Fără să auzi mami, mami! tati, unde-i mami?  Dar când te suna cineva ziceai, uite, cu copiii la mall.  Nu tată, tu erai la mall singur, copiii erau într-un țarc și se zbenguiau. Nu erau cu tine la mall.

Na uite că acum putem să ne sunăm rudele până la al 7-lea neam dacă până acum nu aveam timp. Desigur, nu că nu voiam să știm nimic de ele, doar că eram foarte ocupați cu viețila noastre importante și chiar nu găseam 5 minute să dăm un telefon. Doar așa, să vedem dacă mai trăiesc.

Și parcă s-a accentuat răutatea în oameni. De la a goli rafturile de parcă suntem în timpul foametei, disperați și cu frică să nu cumva să murim de foame, până la a-i neglija total pe ăștia care au nevoie de noi. Mi s-a întâmplat de pildă să merg cu autobuzul și să-mi fie scârbă de atitudinea călătorilor. Nu era nicidecum ca acum, era cu vreo 2 săptămâni în urmă, când încă băncile din Piața Sfatului erau pline de pensionari care-și luau porția de soare.  Oprește autobuzul în stație și dă să se urce o băbuță. Rar am văzut un chip ca al ei, în general îmi par arțăgoase. Eu stăteam undeva în așa fel încât nu vedeam ce se întâmplă în stație. În schimb îl văd pe șofer că dă să coboare și am întors capul spre ușile deschise. Bătrâna mergea în baston și căra după ea un troler plin de cumpărături. Evident că nu putea să-ș ridice singură pe trepte, așa că rămăsese în fața ușilor și-și plimba privirea de la un om la altul. Am coborât și-am luat trolerul și-am ajutat-o să urce, dându-o o mână de care să se țină. N-a vrut să se așeze, mergea doar două stații. La coborâre, m-am întors spre ea și am întrebat-o dacă vrea să o ajut, mi-a răspuns că ar bucura-o, nu se descurcă singură.

Când am urcat înapoi în autobuz am auzit un grup de femei care spuneau că cu virusul ăsta nici nu-ți mai vine să ajuți pe nimeni.  Serios? Oare toți din autobuzul ăla or fi gândit la fel? Îi îmbolnăvea o mână întinsă spre altă mână mai tare decât ar fi putut să îi îmbolnăvească faptul că împărțeau același aer din autobuz cu alți 20 de inși?

Nu pot înțelege atitudinea oamenilor. În general sunt destul de empatică, însă acum nu înțeleg pur și simplu.

Eram în Auchan. În fața frigiderelor cu sucuri era un nene de vârsta a doua. Purta mască. Cam toți purtau mască, mai puțin noi și alți câțiva care păreau la fel de zen ca noi. De când o știu soră-mea simte ceva în gât, probabil de la tiroidă, așa că scoate mai  mereu sunetul ăla pe care-l produceți atunci când vă dregeți glasul. L-a scos și acum, așa că omul când a auzit a luat-o la fugă. La propriu. A întors capul spre noi, deși noi două eram la 3-4 metri distanță de el, i-au ieșit ochii din orbită, a lăsat ușa frigiderului deschisă, apoi a luat-o la fugă, îmbrâncind-o pe mama, care era lângă el.

Nu știu cât de panicat a fost, dacă și-a văzut reacția și dacă a fost conștient în momentul ăla. Ideea e că eu m-am dus și am închis ușa care se deschisese complet, iar apoi când ne-am depărtat, l-am văzut cum era înapoi la frigider. Practic a pus mâna pe același mâner pe care pusesem și eu. Așa că a fugit degeaba.

De răutate nu știu ce să zic, dar panica asta vine de peste tot. Nu mai poți vedea ceva pe youtube, pe facebook sau la tv fără să vezi știri despre. Eu una m-am săturat. Simt că nu mai suport să văd nimic. Am zis că n-o să scriu nimic despre asta, dar pur și simplu nu pot înțelege de ce atâta panică.

Voi cum sunteți? Panicați, zen, undeva între?

 

34 Comentarii

          1. Nu m-a articulat nimeni. Poate trrbuia, dar nu s-a întâmplat. 😂 Sunt mulțumit de drumul meu și dinainte și de după. Singura îndoială este legată de faptul că am ales să nu plec.

          2. Lasă că le-am citit cu atenție în timp, nu asta este problema… ci felul tău de a-ți purta masca de om dur și rece! 😛 Cum îți spun eu neînduplecat. 🙂 Văd că de la un timp te joci și printre căpșoare… Las că-i bine! 😉 Ușor, ușor, te dai pe brazdă, cum se spune. 🙂 ))

  1. Exact cum spune şi Aurelia, sunt oameni care se plâng practic din orice, oricând. N-ai cum să-i mulţumeşti! Nu-i înţeleg, dar nici nu-mi bat capul. Sunt născuţi supăraţi.
    Hahaha, aş fi vrut să văd faza cu omul ăla. Of, panica asta…

    Răspunde
  2. Ai surprins perfect atmosfera! Eu incep sa nu mai inteleg multe lucruri, nu ca le-as fi inteles pana acum! 🙂 Eu cred ca rautatea din oameni exista cumva latent.., insa in aceste zile a inceput sa se manifeste din cauza fricii. Frica este indusa pe toate canalele posibile, intoxicant. Eu zic ca premeditat, dar e doar o parere strict personala. Totusi un psiholog ar putea explica cum este mai bine sa se gestioneze informatia, desi ma indoiesc ca ar putea fi intrebati. Oricum, cine zice ca e innebunitor sa stai in casa, cred ca habar nu are ce face cu viata lui. Si acum se confrunta cu o idee principala care fie il readuce pe cale, fie e irecuperabil! Oricum, orasul pustiu este trist…
    Iti urez sa-ti fie bine si sa fii inspirata la toate cele!
    ps. Perfectiunea zen inca nu am atins-o, dar incerc… 🙂

    Răspunde
    1. Știi ce-i culmea? Mi-am dorit măcar un moment orașul gol, să pot face poze fără să-mi iasă oameni în ele. Acum e gol, dar nu am voie să mă duc să fac poze :)) Frustrant.
      În rest, fix aceeași părere o am și eu 🙂
      În ceea ce privește zen-ul, sunt foarte zen în legătură cu virusul, cu răceala, dar nu pot fi zen așa cum îmi doresc, pentru că pur și simplu nu mai suport să văd nici măcar o știre despre asta. E practic peste tot. Când văd oameni panicați și același subiect pe orice canal de televiziune și nu numai, îmi vine să arunc tv-ul pe geam.

      Să ne citim cu bine!

      Răspunde
  3. Instinctul de conservare funcționează la aproape toată lumea, dar uneori ajunge la ridicol și ne face să simțim un gust amar. Alții, dimpotrivă, se expun cu nesăbuință, periclitând astfel măsurile de siguranță și punându-și în pericol familia, anturajul, propria sănătate. Mereu ne este dat să constatăm cât de diferiți putem fi, și nu în sensul bun al expresiei.

    Răspunde
    1. Cred că mai tot timpul se ajunge la ridicol, tind să cred că nația umană nu cunoaște termenul de cumpătare. Să fii cumpătat în toate, în acțiuni, în vorbe și-n cumpărături. Cred că ni se potrivește mai bine „ori tot, ori deloc”, nu prea exista cale de mijloc.
      Virusul ăsta ne-a împărțit în două extreme. Întotdeauna sunt două extreme și mai mult ca sigur așa va fi mereu, indiferent de situație.

      Răspunde
  4. Sunt oameni care se plâng tot timpul, se vor plânge mereu… așa sunt ei.
    Nu pot să spun că nu simt teamă, nu panică.
    Atâta timp cât trebuie să mergem unul din doi la cumpărături, clar suntem expuși. Este cumva inevitabil.
    Teama pentru băiatul care îmi este blocat în Marea Britanie, că nu este lângă mine, teama pentru cea mică, prea tânără și deja îngrădita, teama pentru incertitudinea care urmează.
    Teamă, nu panică.
    Să sperăm că va fi bine, să sperăm că nu o vom lua mulți „la vale”.

    Răspunde
    1. Pericole există tot timpul, incertitudinea zilei de mâine există și ea, doar că probabil acum simțim lucrurile astea pentru că orice vedem și auzim de câteva zile bune, ne duce cu gândul acolo.
      Într-o zi obișnuită nu cred că stăm să ne gândim, aoleu, ce-o mai fi și mâine? Dar peste cinci zile? Oare o să fim sănătoși cu toții?
      Și da, atâta timp cât unul lucrează sau iese pentru cumpărături, există expunere. Tocmai de asta nu pot înțelege termenul de carantină totală. Ieși la muncă, unde ai contact cu oameni, aia nu e carantină.

      Va fi bine sigur, trebuie doar să mai așteptăm un pic. Să ne citim sănătoase! 🙂

      Răspunde

Lasă un răspuns