Întâmplări

Pățania mea cu Ratbv

La mulți ani pe noul an! Astăzi voiam să vă iau în drumeție cu mine, să mai uităm un pic de gerul de afară (dacă ar fi fost zăpadă aș fi ignorat gerul, dar cum nu-i, gerul nu are farmec), dar cineva a fost prea leneș să editeze pozele. Eu, da. Nici măcar nu știu pe ce card sunt, deci nu numai că nu le-am editat, dar nici nu le-am copiat în laptop. Eh, nu-i problemă zic eu, ceva tot vă povestesc eu astăzi. Bine, nu m-ar fi deranjat dacă aș fi intrat și eu în noul an cu ordine nu doar în casă, ci și în laptop.

Întâmplarea pe care am să v-o  istorisesc în rândurile ce urmează a fost trăită de mine, mi-a provocat nervi și niscavai timp pierdut plus o stare de rușine care m-a bântuit vreo două zile.  Înainte de Crăciun, pe 17 decembrie cu toate că aveam tot ce trebuie în casă, am simțit nevoia să merg la Auchan. Nu mă întrebați de ce, în afară de niște globuri și hârtie de împachetat nu am luat nimic altceva. Așadar niște globuri și o hârtie de împachetat, lucruri absolut vitale, dar care s-au lipit de mine în magazin. Asta așa ca să vedeți cum lucrează Universul, căci sunt convinsă că el m-a împins de la spate și-a urlat la mine mergi la Auchaaan, mergi la Auchaaan.  

Tare m-am bucurat când am ieșit din magazin și am văzut că vine și autobuzul cu care urma să plec acasă. Cum circulă cu o frecvență de 20-30 de minute m-am grăbit să-l prind, mai ales că începuse o ploicică așa, de vară, dar care te uda destul de repejor. În autobuz lume lipită de uși, împinși unii în alții, am retrăit naveta la liceu, unde stăteam exact la fel. Fără remușcări, m-am împins și eu în copila care rămăsese pe scările autobuzului, ca să pot să intru. Pur și simplu îi ador pe oamenii care deși văd că nu mai au alții loc să urce, ei rămân pironiți într-un loc, cum ar fi fix ușa sau juma de metru mai departe de ușă. Parcă-s lipiți și nu se pot mișca.

E, cred că fix atunci m-a văzut Universul, când îi dădeam eu brânci copilei ăleia (nu vă imaginați o fetiță de 5 ani, da? mai degrabă o vlăjgană de 17-18 ani, care pur și simplu nu se mișca deloc) și a vrut să mă învețe o lecție, importantă de altfel. De obicei eu nu stau cu telefonul în mâna când merg cu autobuzul. Nici când stau jos nu stau cu el în mâna, căci nu îl folosesc. Prefer să studiez oameni, să mă uit pe geam. Vă imaginați așadar că în acel moment în care eram cu o mână pe o bară pe care abia o atingeam cu degetele și de care totuși se presupunea că trebuie să mă țin (șoferii din Brașov de pe ratbv probabil se cred cu tractorul, pe câmp și cred că uneori uită că au oameni în autobuz, nu saci) și cu cealaltă îmi țineam ghiozdanul ca să nu o strivesc pe tanti din spatele meu care oricum era strivită de uși, nici prin cap nu-mi trecea să stau pe telefon. Doar că îmi tot bipăia în buzunar și mă simțeam prost să nu răspund la mesaje. Mă inițiasem într-o convorbire cu vără-miu, cu care nu mai avusesem niciun contact cam de .. 1 an? Și fix atunci se găsea să-mi scrie. Am scos așadar telefonul să răspund.

Trece timpul, eu tot pe telefon, însă cu câțiva pași mai avansată. Lumea din picioare se împuținase, eu mă tot gândeam și răzgândeam dacă să cobor să intru și în Lidl să văd ce mai au pe acolo. Mai aveam cam 4 stații până acasă și nu știu de ce nu am coborât să merg în Lidl, căci fix în secunda în care a plecat autobuzul se oprește o tanti lângă mine și-mi cere biletul. Parcă m-a rupt din transă, așa m-am simțit, eu fiind puternic ancorată în messenger. Ok, câteva secunde mă uit la doamnă, nu-mi dădeam seama ce vrea de la mine, apoi am văzut că stai așa că-i control. Imediat zic, și  desfac husa telefonului. În husa aia, adică între husă și telefon îmi țin de obicei biletele. E o husă ordinară, simplă, nu gen carte. Problema era că aveam acolo 2 bilete nemarcate. Iar eu în capul meu nu vizualizam deloc ce am făcut cu biletul după ce l-am primit. Și zic primit, pentru că în momentul în care am urcat, l-am întins cuiva care se afla lângă aparat. Mă caut prin buzunare, nimic. În ghiozdan nu-mi aminteam să-l fi băgat, de fapt nu-mi aminteam absolut nimic. Ca să vedeți cât poate să te rupă telefonul de realitate.

Deja lumea se uita la mine insistent, eu mă simțeam ca ultimul om, când mai vine și-un bărbat și o întreaba pe doamna controlor dacă e vreo problemă. Îi zice că nu-mi găsesc biletul, deși susțin că am. În fine, vreo 3 stații mai târziu îi plătesc un bilet contravențional de 60 de lei. A fost așa, ca un duș cu apă rece, căci fix în momentul în care cei doi s-au îndreptat spre șofer eu mi-am amintit că biletul era în buzunarul cu telefonul și probabil când am scos telefonul, a căzut și el. Așa că tot ce-am făcut a fost să întorc capul și să mă uit pe jos. Biletul meu zăcea călcat în picioare.  L-am luat bineînțeles și m-am dus la controlori explicându-le că l-am găsit pe jos. Îi zisesem deja doamnei că probabil mi-a căzut din buzunar și că nu sunt atât de cretină să zic că am bilet și să o țin lângă mine cât timp aș căuta eu un bilet invizibil, dacă nu aș avea. E clar că dacă nu aveam un bilet, nu îmi apărea ca prin magie unul, așa că ar fi fost mai simplu să zic de la bun început, nu am.

Binînțeles că trecusem de stația mea, ieșisem din oraș, lumea se uita ca la circ, dar cine i-a mai văzut. Bărbatul părea că mă înțelege, dar femeia nici nu voia să asculte măcar. Mi-au reținut biletul și la prima stație au coborât. Eu urma să revin cu același autobuz în Brașov, însă bărbatul i-a comunicat ceva femeii și m-au chemat. Am coborât, au sunat la dispecerat, dar de acolo au zis că deja seria biletului plătit de mine a fost introdusă în sistem, că bla bla bla, în 2019 nu se poate anula. Da? Deci pur și simplu nu se poate anula și că oricum ar mai fi o chestie, că eu nu am găsit biletul ăla ci că mi l-a dat cineva. Le spusesem înainte până și ora la care m-am dus spre Auchan, deci fix ora la care am marcat biletul (tot cu el mă dusesem, nu știu cum e la voi, dar aici biletele au două călătorii). Vă dați seama ce coincidență? Mie mi-a dat cineva biletul iar eu știam fix ce ore vor apărea marcate pe el. Hmm.. ilogic.

Bărbatul părea mai de treabă decât femeia. Mi-a comunicat că trebuie să merg la sediu să depun o plângere, în urma căreia se vor verifica filmările din autobuz. Femeia a completat că vor vedea orice pe cameră și că dacă nu e cum am zis eu o să plătesc amendă pentru nu știu ce deranj. Mi-a zis asta de atât de multe ori că mai aveam un pic și chiar nu mă mai credeam nici eu.

A doua zi eram evident la ghișeu, unde i-am explicat ce s-a întâmplat și după ce m-a lăsat să vorbesc mi-a spus tanti de acolo că știa deja despre ce e vorba, că nu e de domeniul ei și a chemat un nene care m-a pus iar să îi explic. Ca să aflu că nici el nu poate face nimic fără aprobare și să merg la secretariat să depun plângere. Fost, scris, explicat și plecat cu mari îndoieli, pe care mi le-a băgat în cap nenea de la ghișeu. După câteva zile în care începusem să cred că au uitat, am primit un apel care-mi cerea să le spun la ce casă de bilete să-mi restituie banii.

Morala? În buzunarul cu biletul nu intră nici măcar mâna. Buzunarul ăla să fie sfânt, doar biletul șade acolo. Și musai fără telefon în mers, te rupe de realitate.

11 Comentarii

  1. Ioi, Călătorule, îmi pare rău. Pentru cum te-ai simţit şi pentru timpul pierdut. Bine că s-a rezolvat.
    Nu ştiu, zău, pot înţelege că oamenii sunt obişnuiţi cu tot felul de filme şi scuze, dar chiar nu se uită şi eu puţin la om, aşa? Adică na, ar trebui puţină psihologie, ceva… nu ştiu.

    Răspunde
    1. Timpul ca timpul, dar privirile îndreptate spre mine, ca spre ultimul om.. alea m-au bântuit câteva zile. Chestia e ca în spatele meu era un domn care imediat ce a văzut controlul a zis ca nu are bilet, a plătit și gata.
      Aici a fost durerea mea. Ce om normal la cap zice am bilet (deși el nu are) și începe sa se caute, deși repet, știe că nu are nimic la el. E clar ca nu ar avea nicio noimă, având în vedere ca te așteaptă controlorul și la final tot trebuie sa ii arăți ceva.
      Asa cum au zis și ei când am coborât, 60 de lei nu sunt o avere, dar de ce să îi plătesc degeaba? Ca nu au ei o funcție de anulare?

      Răspunde

Lasă un răspuns