Prin ochii mei

Din trecut și prezent. Fixații.

Cred că eram prin clasa a 6-a când apăruse la tv știrea cu ambulanța neagră care răpește copiii și le fură organele. Satul clocotea de griji, având în vedere că eram mulți care mergeam aproape o oră pe jos către școală. De obicei la 7 fără un pic, când plecam noi erau pe drum doar văcarii, care duceau vacile la pășiune. Iarna era întuneric beznă și bineînțeles era pustiu. De foarte multe ori, jumătate de sat era scăldat în întuneric, pentru că luminile se stingeau mult mai devreme. Mi-aduc aminte că nici nu mă uitam la știri de teama amulanței, iar drumul spre școală îl parcurgeam de parcă eram la maraton.

Eram trei fete din capul satului, cum spunem noi și trebuia să mergem până în celălalt capăt al satului. Ni se mai alăturau  și alții, dar jumătate din drum îl făceam singure. Eram cu atenția maximă la mașinile care trec pe lângă noi și tot timpul întorceam capul în spate să fim sigure că nu ne urmărește nimeni. Trecut-au anii fără incidente. Ambulanța aia a rămas un mister. La o simplă căutare pe gugăl încă se pot vedea știri despre ea. Dacă e o fabulație sau nu, habar nu am. Oricum ideea e înspăimântătoare. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Omul sfințește locul. Sau nu.

Să fii dascăl presupune mult mai multe decât  să te așezi la catedră și să începi să predai. Trăim într-o lume în care nu oricine mai poate face asta. Bine, teoretic nu e o meserie pe care o poate oricine – mereu am crezut că e vorba de o chemare. Eu una, deși am urmat o facultate cu profil uman, din care trebuia să ies profesor, recunosc că nu pot. Oricât mi-ar fi plăcut să predau româna, m-a dat înapoi foarte tare atitudinea elevilor. Cumva practica pe care am făcut-o în anul trei de facultate, despre care am scris articolul spre ce ne îndreptăm? m-a făcut să mă gândesc dacă vreau cu adevărat să suport toate mitocăniile pe care le rabdă mulți, prea mulți profesori, din partea elevilor.

Dacă sunt dispusă să fac față părinților care vin nervoși peste profesor, acuzându-l, deși ei habar nu au ce atitudine are copilul la școală. Acum, serios, voi credeți că îi educați și creșteți niște îngerași? Am văzut mulți astfel de îngerași aruncând cu cretă, cu hârtii în profesori și luându-i peste picior. Nu sunt genul de om prea răbdător și dacă apuc să mă enervez nu iese bine. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Leapșă a la Potecuță

Astă seară intrasem să încerc să scriu ceva. Deschid foaia albă, mă așez mai bine în pat, trag laptopul pe picioarele ușor ridicate și aștept. Aștept să se facă un pic de liniște, căci în sufletul meu e mai gălăgie ca niciodată. Nici măcar gândurile nu mi le mai aud. Și dau și scriu și parcă nu vorbesc aceeași limbă cu cea pe care o simt înăuntru. Așa că șterg și încerc din nou, însă cred că nu e timpul. Așa că intru să vă citesc pe voi. Sunt sigură că citindu-vă am să capăt o altă stare.

Scrolez, clickuiesc și zâmbesc. Și uite așa ajung să văd la mulți dintre voi o leapșă și zic hai s-o iau și eu, că poate totuși reușesc să scriu ceva astă seară. Și nu, nu doar ăsta e motivul, bineînțeles. Mai sunt două care sunt extrem de importante. Unu ar fi că vine de la Potecuță și tot ce vine de la Potecuță e fantastic, pentru că ea e fantastică și-al doilea pentru că chiar sunt curioasă ce îmi iese. Și zic asta pentru că nu am un ceva preferat (oare?), deci răspunsurile mele ar putea varia în funcție de zi sau de stare. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Nu știu cum vă pare vouă viața la bloc, știu doar cum mi se pare mie și situația nu-i prea roz. Chiar deloc. M-am gândit  și am așteptat să treacă ceva vreme de când stau la bloc, ca să pot să-mi formez o părere destul de complexă și să le văd pe toate. Și cred că locuind la casă mulți mulți ani, pot face o diferență clară între ce înseamnă casa, ce înseamnă blocul. Despre locuitul la casă țin minte că am mai scris (fix aici).

Și ca să încep cu începutul am să vă spun că în primele zile de când ne-am mutat aici, am făcut cunoștință cu vecinul de sub noi, pentru că l-am inundat. Desigur, nu noi am fost de vină, ci o țeavă spartă. Așadar a făcut rostul de numărul lui C. încă din primele zile. Și asta nu a fost tocmai ceva mișto și în continuare nu este, dar o să vedeți voi…

Mai întâi începem de afară. Și aici, ca și în sat există radio-șanț ori camere de supraveghere cum li se mai spune. Sunt băbuțele care-și scot scaunele pe aleea din fața blocului și stau și mai vorbesc, în timp ce-și plimbă ochii după tine, să te scaneze de sus până jos. Mda, nici aici nu am scăpat de ele. Și dacă pe ele le înțeleg că-s în vârstă și au destul timp liber, pe gașca mămicilor și tăticilor nu pot să o înțeleg. Zilnic, mame și tați stau în parcare, pe bordură, întinși cât o zi de post, cu pături, cu jucării, cu trotinete, păpușele, mașinute și sparg semințe, cu câte o bere lângă, în timp ce copiii lor ori se joacă lângă ori se zbenguiesc prin parcare. Asta când locul de joacă pentru copii e la 10 metri de parcare și e mereu gol. Și are multe chestii care ar ține copiii ocupați și bănci pentru fundul părinților, care nu ar trebui să mai stea pe jos. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Obiceiuri care nu-mi plac

A trecut de ceva vreme Paștele, am terminat și cozonacii și prăjiturile și ouăle și praful prin casă s-a pus din nou. Am evitat să scriu ceva despre sărbătoarea care pentru mine înseamnă altceva decât mici și grătare la margine de drum. Probabil o să gândiți că sunt o ciudată. Sunt, da. Mie nu-mi plac întâlnirile astea în familie în care se pune masa, se dă drumul la muzică și se petrece. Nu știu de ce, așa sunt eu. Nu mi-au plăcut niciodată. Mi-aduc aminte cât mă rugam de mama să mă lase să rămân acasă când ei voiau să mergem la nași. Așa tortură pentru mine nici că mai era. De atunci probabil am rămas cu sechele, căci de câte ori se anunță un eveniment care cuprinde masă și muzică în același timp mă ia cu groază.

Înțeleg că sunt anumite ocazii în care există niște zile libere, pe care vrei să le petreci cu Ion, cu care nu te-ai mai văzut de doi ani și cu care vrei să te vezi. Și Ion vine cu Ioana și uite așa se strânge ditamai familionul în jurul mesei. Dar dacă tot nu te-ai văzut de doi ani cu Ion, nu vrei să te auzi și tu omenește cu el, și nu pe ritmul lui Salam? Nu există plăcerea aia de a vorbi ce-ați mai făcut, de a asculta și atât? Fără muzică. Doar vocile celor dragi. Că dacă stai cu-un pahar în mână pe care-l umpli din 5 în 5 minute și cu boxele duduind în urechi, atunci părerea mea e că degeaba te-ai revăzut cu Ion, că ăla nu e timp de calitate. Băutură și muzică poate să existe oricând în casa ta. Dar Ion nu. Pe Ion se poate să-l mai vezi peste 5 ani sau deloc. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Oare și pe voi v-a prins febra aia care nu vă lasă să stați o secundă ca nu cumva să apuce să se pună praful pe noptieră? Am luat-o razna. Nu eu, ci nația noastră de femei. De gospodine, cum își zic ele. Și dacă faceți parte din categoria asta, eu vă rog să nu vă simțiti cu musca pe căciulă, căci e doar părerea mea. Da? Puteți să mă-njurați dacă vreți, dar știu că nu o veți face, căci azi e Vinerea Mare.

Cu alte cuvinte click-uiam aseară pe facebook, prin grupurile de gospodive, cam cum fac de obicei. Multă prostie. Multă băi nene. Ce-am observat în perioada asta e că grupurile sunt împărțite în 3. Adică sunt alea care vopsesc ouă joia, alea care o fac vinerea și a treia categorie le vopsește sâmbăta. N-ar fi o problemă asta. Până la urmă fiecare dintre noi știm când avem timpul necesar pentru a face una alta sau știm cât de proaspete vrem să le mâncăm.

Problema mea e următoarea. De ce vii tu (care le vopsești joia, că cică așa scrie în Biblie și așa se fac din moși strămoși) și-mi spui mie (e o situație, da? nu mie personal) că sunt o păcătoasă, că eu aleg să le fac sâmbăta? Că-mi bat joc de tradiție și de toate cele? Nu cumva (măcar) în Săptămâna Mare trebuia să fim mai buni? Mai umani? Să lăsăm astea cu arătatul degetului în stânga și-n dreapta și să ne vedem de oalele noastre? E o întrebare grea, tare grea. Răspunsul știu că e doar teoretic, practic e chiar pe dos. Chiar și eu sunt rea acum, știu. Deși îmi place să-mi spun că-s realistă, nu rea. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Leaving Neverland – prin ochii mei

Nu am fost niciodată fan ceva. În mintea mea a fi fan cineva înseamnă să-i știi viața omului pe de rost. Să-l urmărești și să știi că peste nu știu câte luni, la ora x va avea concert la … sau că în 1997 a cântat la. Cam asta înseamnă pentru mine un fan adevărat. Ceea ce nu e deloc cazul, eu ascult muzică și atât. De multe ori nici nu știu cum arată cel ce o cântă, căci pur și simplu nu mă interesează. Nu rețin nume, rețin doar melodia. Nu mă axez doar pe un om, ascult genuri și oameni diferiți, în funcție de starea în care mă aflu. Asta ca să se înțeleagă de la început și să nu existe niciun dubiu cum că aș ține parte sau aș apăra pe cineva.

Am lămurit toate astea de la început, pentru că azi vreau să vă spun despre Michael Jackson și părerea mea sinceră despre documentarul apărut pe HBO GO. Și tot acum vă zic, că nu vreau să par ipocrită, eu pe MJ l-am descoperit când a murit. Până atunci nu îl ascultam, eram și destul de  mică și cam lipsită de internet și altele îmi erau preocupările pe atunci. Nici de acest documentar nu știam, până am văzut la Potecuță și-am zis să vedem ce și cum, că pare interesant. Și-a fost mai mult decât interesant.  Citește mai mult…

Prin ochii mei

Articolul de astăzi pornește de la ideea lui Alex, pe care ne-a prezentat-o în rubrica miercurea fără cuvinte. Văzând pasiunea cu care doarme bebelina mi-am adus aminte de soră-mea. O să vedeți. Probabil ați remarcat și voi că cei mici dorm oriunde și oricum. La masă, pe diagonala patului, la baie, în cadă, pe scaun, pe jos, pentru ei nu contează asta. Și ar trebui să fim invidioși pe ei, pentru că pot așa, fără să le pese.

Pe lângă faptul că obrăjorii lor capătă o pufoșenie absolută atunci când dorm, parcă-ar fi un aluat de cozonac ce stă la dospit, li se citește seriozitatea cu care dorm. Adică n-o fac ca noi. Cu o sută de gânduri în cap, încercând totuși să le dăm de-o parte și să lăsăm loc somnului. Nu. Ei dorm cu toată dăruirea lor de copii inocenți. Fără să le pese că frigiderul e gol, că au rănit oameni, că le bate razele  lunii în geam, că pereții sunt roz și nu le mai place. Ați văzut de câte ori un copil se trezește în aceeași poziție în care s-a culcat? Aproape e imposibilă chestia asta.

Mi-aduc aminte de soră-mea, cum ziceam mai sus. Era o misiune dificilă să dormi în același pat cu ea atunci când era mică, pentru că tot timpul exista teama, nu că te vei urca pe ea, ci că o să se bage ea sub tine. Adormea normal, ca orice om și se trezea învers. Nu de multe ori am deschis ochii și-am văzut pe pernă niște degețele mici și drăgălașe, ca să constat că îi stăteau picioarele unde trebuia să fie capul și invers. Nu știu ce se întâmpla noaptea, dacă venea cineva și-o muta, dar mereu mi s-a părut ciudat. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Și la voi e martie-n calendar, dar un vânt de toamnă nebună afară? Unde sunt razele alea calde, floricelele primăverii? Fluturii? Străzile colorate de hainele sumare ale oamenilor? Ah, cred că știu eu. Dacă mă gândesc mai bine anotimpurile au luat-o razna. Și știți de ce? Din cauza noastră, a oamenilor, vă zic.

Păi ce primăvară gingașă și voioasă ar vrea să vadă burți de bărbați îmbrăcați cu tricourile iubitelor? Glezne bărbătești? Niciuna cred. Tocmai de aia nici nu vine primăvara. Acum lăsând gluma la o parte, voi ați observat că oamenii o iau razna? Că moda a devenit hidoasă? Văd din ce în ce mai mulți băieți cu tricouri scurte, strâmte, în culori ilegale aș zice. Roz bombon cu picățele, decolteuri largi. Asortat cu niște blugi super super mulați, de uneori nici nu pot merge normal, merg crăcănați c-un picior pe un trotuar, celălalt pe trotuarul de vizavi. Musai suflecați mai sus de glezne, așa cum purta Nică pantalonii la scăldat. Ochelari de soare, un păr ridicat stil Johnny Bravo și-o atitutine de mare macho. Zic ei. În realitatea mea niște maimuțoi scăpați de la circ. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Prin grupurile de pe facebook

Încep să cred că tot mai multă lume face abuz de rețelele sociale. De facebook mai exact, căci e cel mai la îndemână și cel mai ușor de umplut cu baliverne. Faci o poză, pui (zici tu) un text bobocuț, plin de filozofie și uaaai di mini șî mini șe fătucă dășteaptă o făcu mămuca. Și pe zi ce trece îmi confirm și mai mult că sunt două mari categorii cu acees la facebook. Ăia care știu cu ce se mănâncă și restul, adică vitele.
Și fără să vreau să jignesc pe nimeni, dară inevitabil am s-o fac prin acest articol, unde se adună  cele mai multe vite? În grupuri, vă zic eu. Dacă sunteți măcar într-un grup o să îmi dați dreptate. Cel mai des și mai des umblu prin cele culinare eu. Și de când umblu m-am săturat de atâta prostie câtă am văzut pe acolo.

În primul rând se remarcă femeile alea disperate, dar disperate care atunci când cineva pune o poză cu o mămăligă (exemplu) apar ele și încep rețeta? ne dați rețeta? vrem rețeta! și rețete? da rețeta unde e?  Băi mămică, îți vine să-ți bagi picioarele și să le dai pe toate afară de pe facebook. Dacă vezi că deja există un comentariu în care se cere rețeta, așteaptă dragă femeie nebună, așteaptă! Nu-s necesare 20 de comentarii în care se cere rețeta, că zău că nu i se face facebook-ului milă s-o scrie el. Citește mai mult…