Prin ochii mei

Nu știu cum sunteți voi, dar eu sunt o mare pretențioasă. Sau cred că mai degrabă aș spune sclifosită. Vorbim de mâncare, da? M-am gândit eu așa că într-o minunată zi de luni să vorbim despre mâncarea noastră cea de toate zilele, căci de ce nu? Și să știți că de scriu baiverne e pentru că nu prea-mi merge tasta „a”. Trebuie să apăs de vreo 2-3 ori pe ea să clincăne.

Când eram tânăr fecior … ba nu, asta-i dintr-o melodie, voiam să zic că acasă, la mama totul părea așa ușor, dar de fapt nu prea e pentru că atunci când doi sclifosiți se pun în aceeași metri pătrați împreună, nu-i a bună. Mi-aduc aminte de fiecare dată când ne întreba mama pe mine și pe soră-mea ce vreți să mai fac de mâncare?, iar noi tăceam mâlc și ridicam din umeri. Fă și tu ce-o fi.  Acum îmi dau seama că de fapt ea nu ne întreba musai ca să afle ce preferințe culinare avem noi, ci pentru că efectiv era în pană de idei. Căuta o rezolvare a unui puzzle și noi nu o ajutam deloc.

Așa se face că de câte ori îl întreb pe C. ce vrei de mâncare?, primesc o privire goală și plină de neinspirație. Și da, îl întreb pentru că partea faină a lucrurilor e că ce îmi place mie nu-i place lui, ce îi place lui, nu-mi place mie. Mișto, nu?

Credem că e mai simplu cu un om sclifosit, pentru că dacă mănâncă prea puține chestii, înseamnă (sau mai degrabă însemna în capul meu) că mai puțin de gătit, mult mai bine. Deloc adevărat! Cred că la câte rețete sunt în lumea asta ar fi fost mai simplu să fie extra gurmand. Așa, aia nu că are brânză, aia nu că e cu ceapă, aia nu că are buline verzi și unicorni.  Citește mai mult…

Prin ochii mei

Azi Brașovul s-a îmbrăcat în drapelul României. Și ca toți românii am ieșit și noi afară azi, dar nu pentru a vedea parada militară, ci pentru a vedea luminițele din Piața Sfatului. Mda, nu sunt așa patriotă, nici nu iubesc țara, nici nu o urăsc, nici nu o blamez, nici nimic. E o țară ca oricare alta și cam atât pentru mine. Eu cu țara nu am nimic, am ceva cu oamenii în general.

Așadar, am avut minunata inspirație de a mă îmbrăca destul de gros, cu multe straturi așa că în afară de extremități nu am avut probleme cu gerul, care-i cumplit, apropo. Parcă suntem într-un iglu. Și-apoi am ales mijlocul de transport în comun, ceea ce slavă domnului că am făcut, căci altfel mi-aș fi blestemat zilele în trafic. Și nu numai în trafic, ci și la găsirea unui loc de parcare – treabă la fel de cumplită- ca și gerul.

Nu știu de ce ne-am dus fix azi când e prima zi de iarnă oficial, căci era logic că va fi puhoi de lume. Și așa a și fost. Și unde-i lume multă știți ce mai este? Gunoi! Exact. Acu` eu sunt convinsă că gunoaiele ce au rămas după ce-au terminat artificiile și lumea a început care-n stânga, care-n dreapta să se mai ducă pe la casele lor nu sunt doar de la români. Asta mai mult ca sigur. De când mă tot plimb prin Piața Sfatului am tot văzut diferite naționalități, diferiți indivizi unii mai dubioși, alții mai puțini care scuipau, mâncau semințe sau mai scăpau din greșeală câte o hârtiuță pe jos.  Citește mai mult…

Prin ochii mei

Oameni de nota 10

Eram multe suflete în acea sală mare și mult prea rece. Auzisem noi ceva, de la cei ce aveau cunoștințe mai mari, care-și tociseră coatele pe acele bănci, însă vârsta ne făcea să fim mult mai gălăgioși decât ar fi trebuit. Sunt convinsă că de pe hol, sala răsuna ca o cameră plină cu copii de 2 ani, care zbiară fiecare pe limba lui. Și nu înțeleg cum niște zeci de oameni de 20 de ani pot fi așa de neciopliți. Adică, unde-i educația?

Asta îmi amintea de orele din generală, când după sunarea clopoțelului în loc să așteptăm cuminți în bănci venirea profesorului, noi îl așteptam pe bănci, pe catedră ori alergându-ne prin clasă. Singura diferență e că acum nu ne mai alergam, însă la statul cu fundul pe bancă nici că renunțasem.

În învălmășeala care era acolo, printre subiectele diverse, despre unghii, păr, seriale, iubiți, petreceri și ce băieți faini mai sunt prin alți ani (am fost an de fete în mare parte, așa că e de înțeles) am reușit să distigem sunetul ușii care s-a deschis. Ne-am mișcat fundurile la locurile noastre și ne-am ridicat privirile la cel ce tocmai intrase. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Leapșă de iarnă a la mine

Știu că încă nu-i iarnă iarnă și sunt convinsă că zăpada asta de-acum e  așa de .. „ia și tu un pic de poftă” însă pe mine mă face să mă plimb printre amintiri. Și m-am gândit să vă fac și pe voi un pic să vă amintiți de copilărie, așa că am creat o leapșă. Sinceră să fiu habar nu am ce întrebări voi pune sau ce răspunsuri voi găsi la ele, ăsta e unul dintre articolele alea pe care le las să curgă așa, de la sine, fără să fie gândit (am zis gândit? hmm, mă întreb ce articol de aici o fi gândit înainte :)) ).

  1. Dacă ai fi un fulg de nea, unde-ai vrea să te așterni? 

Recunosc că întrebarea asta mi-a venit citind articolul scris de Potecuță. Și răspunsul la fel, e inspirat de la ea. Deci, dacă-aș fi un fulg de nea aș alege să bucur un copil. M-aș așterne pe năsucu-i mic și l-aș gâdila cu fragilitatea mea. Și eu prindeam fulgi cu nasul când eram mică și știu cât mă bucura să-i simt cum se aștern pe mine. Cu toții știm că bucuria unui copil e cea mai sinceră și cea mai inocentă, nu-i așa? Citește mai mult…

Prin ochii mei

Contează aspectul fizic mai mult decât orice?

Aseară am văzut un film pe care îl mai văzusem cândva, demult, dar uitasem total de el. Shallow Hal sau Ușuraticul e un fel de comedie, dar n-aș zice tocmai comedie 100%. E mai mult o încercare subtilă de a spune că frumusețea stă în ochii privitorului. Că de multe ori un ambalaj frumos ascunde un produs mai puțin bun. O reclamă care atrage, nu vinde neapărat ceva nemaipomenit. Așa cum o persoană care arată trăznet  nu e neapărat o persoana bună.

Hal cel din film, suntem noi. Fiecare dintre noi. Unii încă suntem, alții am fost ca el. E tipul de bărbat atras doar de femeile cu corp de fotomodel. Frumusețea, pentru el, se învârte numai în jurul unui corp perfect. Nu e de condamnat, din moment ce societatea ne vrea astfel. În reclame vedem numai femei frumoase, cu zâmbet perfect și dinții spectaculos de albi, bărbații cu corpul perfect și cu mușchii „acasă”. Părul lor întotdeauna arată perfect, chiar dacă reclama e una la perne și ei abia s-au trezit. În reviste întâlnim același tip de perfecțiuni. În filme, actorii sunt perfecți. Și când totul e perfect, parcă ți-ai dori și tu, nu? Tocmai din cauza asta avem copile care se înfometează, care iau pastile sau recurg la tot felul de metode periculoase  ca să ajungă la greutatea ideală.  Citește mai mult…

Prin ochii mei

Ședințele cu părinții. Plăcere sau chin?

Nu știu de ce unii diriginți adoră să facă ședințe. Dar adoră pe bune treaba asta, așa că în fiecare lună trebuie musai să pună de o întâlnire că altfel se strică fengșuiul elev-părinte-profesor. Eu am fost din rândul celor mai norocoși – doamna diringintă pe care am avut-o, organiza maxim 2 ședințe pe an școlar și nici atunci prezența nu era obligatorie. Soră-mea însă are o nebună (mda, chiar e) care lunar trimite mesaje părinților – invitații la ședințe. Și nu știu cum se face că formulează în așa fel încât dacă nu ajungi la ora aia, în ziua aia înseamnă că tu, părinte denaturat ce ești ai pierdut o ocazie pe care n-o mai poți avea decât luna viitoare, în care să te interesezi de viitorul copilului tău. Și te vei simți prost, pentru că asta înseamnă că nu îți iubești copilul. Nu ești alături de el, nu te interesează ce face, cu cine și de ce. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Viața la curte prin ochii mei. Ce e frumos și ce nu.

Viața la curte e mișto. O spune un fost copil care și-a trăit copilăria alergând fluturi, rupându-i mamei florile din grădiniță, bătând mingea și aruncând fluturașii de la palete pe casă. Apoi a început viața la curte cu un câine pe care iarna-l legam de sanie și mă trăgea prin fața casei. Erau numai zâmbete și țipete de bucurie până bătea mama în geam să nu mai chinui animăluțul. Și ce dacă nu mă lasa să ies la poartă? Eu îmi chemam prietenii în curte și ne construiam castele din nisipul de lângă gard. Așa ne știau părinții în siguranță și nu trebuia să iasă mereu să se uite de noi. Umpleam scările cu prăjituri din pământ pe care le lăsam la uscat că doar cuptorul nostru era soarele. Ce fain era!

Acum viața la curte e la fel de mișto, chiar dacă am crescut și ne-au revenit multe sarcini. Câteodată este de-a dreptul obositor, pentru că avem o curte mare. Avem și o ditamai grădina, unde tata a pus lucernă. Dar s-o luăm pe rând …  Citește mai mult…

Prin ochii mei

Viața perfectă se trăiește pe facebook

Câteodată alegem să ne împiedicăm de-o virgulă doar ca să nu scrijelim punctul. Așa cum alegem să ne ascundem după minciuni, sau în spatele unor frici cu care ne îmbrăcăm din ce în ce mai gros, până ne afundăm de tot. Tot așa zâmbim în fața celui pe lângă care trecem, doar pentru ca apoi să întorcem capul și să-l măsurăm dintr-o privire rapidă, rece și înțepătoare. Probabil că uităm să fim oameni, uităm că viața e despre cumpărăturile la supermarket, unde ne încruntăm că fata de la casă se mișcă prea încet, despre cerșetorul de la colț de stradă, pe care îl ocolim pe unde putem, de parcă sărăcia e contagioasă, despre bătrâna care abia merge și se încumetă să treacă strada, despre copiii care bat mingea în fața porții.

Noi trăim pe facebook. Trăim și ne minunăm de cât de fericiți putem fi, acolo, în lumea aia minunată, unde facem lucruri minunate. Suntem mândri când distribuim filmulețe cu oameni ce ajută cerșetorii, suntem la fel de mândri când distribuim poza vreunui copil suferind de cine știe ce. Practic am făcut o faptă bună, nu? Am văzut, m-a impresionat și mi-a stors o lacrimă, acum ia să-l dau mai departe că poate l-o ajuta cineva. Eu sunt prea sărac și amărât și n-am 5 lei să donez…  Citește mai mult…

Prin ochii mei

50 de lucruri despre mine

Iertată-mi fie postarea într-o zi de miercuri fără  cuvinte, dară cum la mine-n sat sunt fix două treceri de pietoni mari și late și extrem de inutile, zisei pas la provocare, pentru că probabil ați băgat de seamă, nu răspund provocărilor MFC cu imagini luate de pe net. Dacă nu ați băgat de seamă, nu-i bai, mai repet, că nu mă doare mâna să scriu: de fiecare dată am încercat pe cât posibil să postez fotografii proprii, în cadrul provocărilor de pe blogul Miercurea fără cuvinte. (pentru cine nu știe,  e noua căsuță).

Așadar pentru astăzi am pregătit altceva. De fapt nu era nimic pregătit, dar am citit la April provocarea 50 de lucruri despre mine și mi-a plăcut așa de tare ideea încât am zis să scriu și eu pe tema asta. Îmi cer scuze de pe acum, pentru posibilul articol kilometric și mulțumesc celor ce vor ajunge până la final, nu de alta dar azi am limbariță.  Citește mai mult…

Prin ochii mei

superstitii-1356615085Pe lumea asta oamenii sunt mulți și cam toți au chichițele lor. Fiecare e cu păsărica lui, cu ideile lui, cu nebuniile lui. Fiecare casă își are obiceiurile, fiecare sat își are tradițiile, aici nu e la fel cu ce-i dincolo, de parcă am trăi în lumi paralele. Ba chiar în același sat o babă știe așa, alta știe altfel și mai e și o a treia cu varianta ei, cu ideile și învățăturile sale. Pe mine mă minunează cum lucrează mintea umană. Cum atunci când spui ceva, vin și sar pe tine că vai, dar nu e bine maică să faci așa, că aduce ghinion.

 Nu știu ce superstiții există pe la voi, dar eu îmi aduc aminte de o fostă colegă de facultate, care cred că era o reîncarnare a vreunei babe de vreo sută cincizeci de ani, că tare băbăcioasă părea. Stătea la etajul 1 în căminul în care stăteam și eu. Cred că tocmai drumul cămin- facultate ne-a făcut să ne apropiem, în ciuda caracterelor noastre diferite. Citește mai mult…