D`ale sufletului

Printre cojile de suflet

Printre cojile de suflet

E aproape miezul nopții și eu simt că înnebunesc. Nu mai pot. Uneori m-aș duce undeva unde să mă pot dezbrăca de suflet. Nu-l mai vreau. Mă doare. Mă doare atât de tare încât abia pot să mai găsesc un firicel de lumină. Acum m-aș duce să urlu pe străzi să-mi dea sufletul înapoi. Așa cum era când era întreg. Aș țipa la dumnezeul ăla pe care îl slăvesc oamenii în genunchi că mi-a luat prea mulți. I-aș spune că nu mai cred în el și că nu mai vreau să-mi plece nimeni. Să-i lase sufletului un pic de odihnă, căci om sunt și nu mai pot.

Ieri am fost prin cimitir. Goliciune, singurătate, apăsare. Poate îndurare. Blestem. Un loc unde mi-aș fi dorit să nu fie nevoie să intru. M-am plimbat printre morminte, e ciudat cum nu simți nimic când faci asta. Am privit poze, am calculat vârste și am numărat lacrimile vărsate. Și totuși nu am simțit nimic. Până am ajuns în fața a trei cruci. Trei cruci blestemate pe care le urăsc. Trei cruci pe care stau scrijelite numele a cinci oameni. Ieri s-au făcut trei săptămâni … încă miroase a tămâie pe mormânt..

Astăzi … mi-e sufletul bucăți. Se pare că moartea a decis că e prea frumos la noi ca să mai plece. Eu îi zic să se ducă dracu și să-și facă bagajele pentru totdeauna. Astăzi ni l-a luat pe B., cățelul nostru cel loial ce ne-a înveselit viețile timp de 12 ani. N-am plâns niciodată cât am plâns astăzi. Absolut niciodată. Nu pot să cred că mâine când voi ieși din casă nu va mai fi acolo, pe scări să se bucure, dând din coadă. Nu pot să mai scriu, și da, plâng și acum și mă gândesc cum că aș vrea să mă anestezieze cineva să nu mai simt nimic. Nu îmi imaginez viața fără el, nu-i va lua absolut nimeni locul păstrat în inima mea și nu-i mai pot privi nici pe ăilalții trei.

N-am mai simțit atâta durere de când a plecat tataie, când aveam 14 ani. Nu mă pot opri din plâns, îmi vine să beau până uit de mine. Sor-mea a adormit plângând, mama plânge pe înfundate. L-am iubit mai mult ca pe mine, l-am iubit nespus. De ce e viața asta așa de căcat, încât ni i-a pe toți? De ce mai există dumnezeu dacă oamenii suferă? De ce a făcut durerea să doară așa tare?

Unde ești tu dumnezeule când avem nevoie de tine? Unde ai fost când te-am rugat s-o lași pe mamaie, s-o mai lași puțin? Unde ai fost când tataie a căzut la pat? Astăzi unde-ai fost? Unde???

Nu mai pot să sper decât că nu am să clachez, căci mi-e sufletul bucăți și nu mai pot.

4 Comentarii

  1. Este strigătul tristeţii , furiei sufletului…Ridică-te şterge-ţi lacrima , mergi mai departe, căci viaţa continuă cu bunele şi relele ei. Nu dispera, Dumnezeu este în control, ştiu asta din propria experienţă şi crede-mă că viaţa mea nu a fost deloc uşoară….

    Răspunde

Lasă un răspuns