D`ale sufletului

Printre umbre…

Printre umbre…

Câteodată mâ gândesc că ar fi mai bine să dispar. Să fiu invizibilă, să pot să citesc viitorul, să pot să uit lucruri pe care nu le uit. Să pot să spun exact ce vreau, să știu ce vreau. Am pierdut mulți oameni pe care i-am iubit. Încă am lacrimi în ochi când mă gândesc la ei, încă mă gândesc că dacă îi sun or să îmi răspundă. Aș vrea sau mai bine spus îmi doresc (pe „doresc” îl consider mai din suflet) să derulez câțiva ani înapoi, să nu îi mai rănesc, să nu îi mai întristez, să am curajul să îmi iau la revedere de la ei

Sunt reci nopțile când urlă amintirile prin câmpii inundate de lacrimi. Sunt reci și e frig în suflet. Nu știu dacă e dor sau e o foame de ei, o poftă de vocile lor. Nu vreau trupuri, nu vreau figuri, vreau să îi aud, îmi doresc să îi simt.

Câteodată mă învăluie o ceață deasă, greoaie, apăsătoare care urcă, pătrunde în măduvă… Atunci simt un fior și știu c-a ajuns la celule. Le îmbată, apoi simt cum, rând pe rând se îmbracă în voi. Și vă aud cum zbierați în mine, cum încercați să vă cățărați pe oase.

Sunt reci nopțile în care lacrimile formează ghețare la polurile ochilor mei, când imaginea voastră e desenată pe retină..și la fel de reci sunt nopțile în care îmi cuprind trupul cu brațele și mă învelesc cu voi….

Lasă un răspuns