D`ale sufletului

Răsună a jale prin vălul de ceață …

Răsună a jale prin vălul de ceață …

E îmbrăcat satul într-un văl de ceață ce s-așterne ușor, ca o pătură, alungând oamenii fiecare pe la bordeiele lor, în jurul sobei sau a televizorului, pe la vreo vorbă bună sau prin visări. Strada-i pustie și parcă geme de frig și singurătate, căci și mașinile se sfiesc a porni la drum. Pe ulițe oblojite cu hăinuțe țesute din firișoarele de fum ce se înalță din hogeaguri mai suflă doar vântul ce cântă a- ntristare. Nimic nu anunță vreo viață, nimic nu mai e la fel, nimic nu rămâne în locul acela gol, de prin cotloane.

Din depărtări vreo bocitoare-și jăluiește năcazul la poarta unui cimitir ce-a-mbrățișat atâtea suflete. Sună a jale, sună a dor și-a clopote trase. Cruci multe și mute păstrează amintiri pentru cei încă neatinși. Unii le vor uita, alții le vor săruta la fiecare vizită, le vor mângâia pe creștet, închipuindu-și că cei de sub îi vor pricepe gestul. Miros de pământ proaspăt săpat, de tămâie și lumânări. Clinchet de lacrimi ce scaldă mormântul trezește imagini și doruri și dorințe. Să fie ultimul. Ultimul pământ proaspăt săpat. Ultima cruce cu proaspătă vopsea. Ultima lacrimă a unui rămas bun cu punct la final.

Și după toate astea poposește conștientizarea. Că acolo unde era, acum nu mai e, că dacă strigi, nu vei mai auzi decât un ecou, că  dacă … Au mai rămas doar poze și trecutul atât de viu încă și de amăgitor. Și cum nu e destul de mare golul dintre amintirea de ieri și cea de azi, devine și mai mare, mai adânc și necruțător și ți-i înfățișează pe rând, ca pe un diafilm, pe toți cei plecați. În ordinea lor, așa cum au fost, mai buni, mai răi, poate mai calzi și plini de povești, alții tăioși și reci, îi vezi pe rând și le simți lipsa. Ascunzi niște lacrimi prin buzunarul de la piept, le păstrezi acolo pentru când oi fi doar tu și cu sufletul tău, te ridici și îți spui că ăsta a fost ultimul. Trebuie să fi fost, tu nu ești pregătit să mai renunți la cineva.

Te uiți îndărăt și te vezi alergând spre brațele bunicii, cu părul vâlvoi și plin de nisip de pe la vreo bătaie cu prietenii. Îi spui necazul și sper că are să-i certe, ca apoi să te așezi la pieptul lui, al bunicului, și să-ți aștepți cuminte povestea. Apoi un soare năucitor îți dă palme peste ochi și te trezești în căsuța micuță și bătrânească a străbunicii. Era dimineață și începeau desenele la singurul televizor pe care-l avea și pe care-l muta în camera de bună, în care dormeam de fiecare dată. Urlete și chiote de bucurie, glasul dulce și chipul ei blajin cu ochi perlați. Toate înăbușite de vocea puternică a celuilalt bunic, priviri tremurânde și ochii în pământ, de frică și de ascultare … uitam a chiui și a ne veseli când era prin preajmă. Un joculeț inventat Ascunde pietricica  de străbunica numărul  2, pentru a mă mai domoli, căci grele-s hainele bătrâneții și nu mai poți alerga după cei tineri. Un ultim zâmbet pe care nu am știut a-l interpreta ca fiind finalul și care încă mă bântuie în somn. Cum pironit privea agale, parcă știind. Cum am ieșit în drum și l-am văzut plecând … n-am știut că-i ultima plecare. Căci celor cinci li s-a mai alăturat unul… Te uiți înapoi și ți-e dor …

Încă se-aude bocitoarea și încă miroase a tămâie. E încă rană vie și pansament îi timpul. Se jăluie satul a geamăt de pământ. E prea plin de sânge și oase. Șuieră vântul. Printre pauze, vocea preotului se ridică-n văzduh … veșnica lor pomenire … răsună peste dealuri și văi.

6 Comentarii

Lasă un răspuns