Natură

Satele Măgura și Peștera sau Raiul de la poalele munților

Acum tare demult, adică pe vremea asta anul trecut am descoperit un sătuc de poveste, despre care nu am scris până acum. Nu-mi pare rău, căci între timp am revenit acolo când încă totul era verde și frumos și parcă m-am îndrăgostit și mai tare de sat. Nu știu dacă ați auzit despre satul Măgura, situat la poalele munților Piatra Craiului, la aproximativ 35 de km de Brașov, însă dacă nu ați auzit, veți auzi acum. Și credeți-mă pe cuvânt, acolo s-a coborât Raiul.

Vă doresc tuturor să ajungeți să vedeți cu ochii voștri frumusețea și să simțiți cu inima liniștea zonei. Sincer, nu-mi mai amintesc despre cum am descoperit zona, deși cred că pur și simplu îmi doream atât de tare să descopăr județul Brașov, că treceam pe listă orice îmi suna mai aparte și mai interesant.

Drumul până în Măgura a fost ok cât de cât. Plecarea se face din Zărnești, de la Fântâna lui Botorog și este drum forestier, plin de curbe și parcă în continuă urcare, dacă-mi amintesc bine. Odată ajunși în sat cel mai bine e să părăsiți mașina pe undeva să nu încurce și să o luați la pas descoperind și simțind. Oricum drumul este unul din pământ și cred că cel mai tare are farmec dacă-l luați la pas. Din Măgura se poate ajunge în satul Peștera, însă noi nu ne-am încumetat să mergem cu mașina. Dacă aveți ceva de teren, e ok, dar cu o mașină normală e posibil să prindeți drum foarte foarte prost și să rămânești blocați. Sunt câteva zone care nu prea sunt sigure, mai ales dacă a plouat și e mocirlă, șansele de blocaj sunt foarte mari.

Oricum, de cum intri, inima începe să-ți salte, mai ales dacă nu ești învățat cu astfel de peisaje. Țin să precizez că pozele în care e prezentă toamna sunt de anul trecut, iar cele pline de verdeață din acest final de vară 🙂 Toate cele ce urmează sunt făcute în satul Măgura. Ca să le trăiți, vă rog să dați click pe ele, ca pe orice imagine ce-o pun eu pe aici de altfel.

Casele sunt răsfirate, simple, sărăcăcioase, dar extrem de frumoase. Multe probabil sunt părăsite după cum arată, iar unele nici măcar nu au lumină trasă. E totul rustic, chiar dacă se mai înalță câte o vilă din când în când. În adâncimea satului, în centrul lui, oamenii sunt bătrâni și simpli.

Ambele dăți când am ajuns acolo, am găsit liniștea. Mașini puține, în schimb destui oameni pe bicicletă și cu căruța. Oameni bătrâni, câțiva copii cu haine ponosite, dar cu ochii sclipind a fericire. Nu știu dacă erau amărâți sau poate hainele prăfuite erau doar de la copilăria trăită pe drumurile de pământ. Și ce copilărie trebuie să fie acolo, fără griji că te calcă mașina, fără grijă că te fură vreun nebun.

Liniștea e cel mai bun cuvânt care cred eu că se potrivește. Deși, se aud oile sau mugitul vacilor. Dar e ceva acolo care te învăluie să te face să uiți că ești pe Pământ. E un ecou care face talangile să sune ca din basme. Toate dealurile se învăluie în ecoul ăsta, iar clopotele care se aud de peste tot te înfioară. Într-un sens bun. E ceva ce nu știu să descriu și nici nu am mai simțit niciodată.

Observați ce culori, nu? Până și lor le e drag de sat, de se aștern așa frumos! Din Măgura în Peștera am mers pe jos, în jur de o oră. Am păstrat liniștea, așa că am primit în dar de la natură o veveriță. De parcă până atunci nu primisem nimic! Cu un așa peisaj deja nu mai aveam pretenții să întâlnim veverița. Satul în sine era deja cadoul perfect.

 Imaginea care urmează, cu nenea ciobanul și mioarele lui este cea mai dragă poză făcută de mine vreodată. Nu știu dacă e și pe placul vostru, însă mie îmi place mult de tot. Îmi dau seama că pentru noi, care mergem în vizită o fi frumos, dar pentru cei ce locuiesc acolo e o muncă uluitoare, având în vedere că sunt mulți oameni de vârsta a treia. E un trai greu, sunt convinsă. Nu știu dacă locuind într-o casă fără lumină, cu cel mai apropiat vecin la juma de kilometru, mai poți vedea frumusețea zonei în care te afli. Vorbesc despre casele răsfirate, însă sunt și case una lângă alta, ca într-un sat normal, bineînțeles. Și sunt destule.

A doua oară când am fost, am mers în sens invers, adică am ajuns în Peștera cu mașina, unde am părăsit-o, luând bicicletele până în Măgura. Drumul în și până în Peștera este mult mai bun, este asfalt. Acolo se simte un aer mai altfel, casele sunt mai aranjate, lumea e mai înstărită. Este la fel de frumos, însă parcă tot Măgura are acel ceva ce te face să te reîntorci. Urmează câteva imagini din Peștera, imagini mai vii, întrucât sunt făcute cât încă era verde.

A fost interesant cu bicicleta pe acolo, deși mie mi-a fost un pic cam incomod să tot scot/ bag camera din rucsac, pentru că eu aș fi făcut poze continuu. Abia așteptam să ajung în Măgura, să simt din nou cum mă învăluie pacea și să-mi aud inima bătând, acompaniată de ecoul talăngilor.

Și cum credeți voi că ne-a întâmpinat satul? În cel mai emoționant mod posibil, dacă mă întrebați pe mine. 

Ajungi la o vârstă la care cele mai de nădejde ajutoare îți sunt două bețe, probabil și ele destul de bătrâne. Mi-a revenit instant chipul drag al bătrânicii mele, care până pe la aproape 90 de ani s-a gospodărit singură, nefiindu-i nimeni alături când îi era  frig și poate nu avea lemne, când îi era foame și poate n-avea ce îmbuca sau când poate zăcea cu zilele și n-avea cine să-i deschidă ușa.

A doua cea mai dragă imagine, plină de emoție zic eu, este asta.O mână de om, un trup răpus de timp, două bețe și-un câine, pe-un drum ce-a văzut viață și moarte, bucurie și lacrimi. Într-un sat uitat de lume și de Dumnezeu și totuși înzestrat cu atâta frumos și liniște.

Cu imaginea asta în mine și rugându-mă să fi făcut o poză de doamne ajută, am poposit sub un măr, lângă ceva ce părea fi un hambar. Ne-am rezemat de gardul de lemn, am cules câteva mere și le-am savurat admirând Măgura.

Abia aștept să revin, sper din suflet că îl conving pe C. să mergem și la iarnă acolo, când va fi zăpadă și fum pe case. Măgura va rămâne satul meu de suflet, satul de poveste, locul unde Raiul a coborât.

9 Comentarii

  1. Raiul de langa noi. Este așa de frumos, chiar incredibil. Ai niste fotografii mai mult decât superbe. Câtă bucurie ne oferi tu… Mulțumesc mult. Te mbratisez. 😀♥️ Weekend plăcut!

    Răspunde
  2. Aproape toate satele României au această soartă! Dar poate fi și mai rău de-atât: sate care au dispărut pur și simplu! Am avut ocazia să trec prin sate unde nu mai era nici măcar un om. Dispărând satele, ne pierdem rădăcinile….

    Răspunde
    1. Da, am văzut pe la tv povești despre sate unde mai trăiesc 5-6 oameni. În viitor, când generațiile în vârstă (de acum) nu vor mai fi, sunt sigură că o să dispară și mai multe. Mai ales din astea aflate un munți, unde nu există mai nimic.

      Răspunde
  3. Călătorule, e de poveste tot! Şi cum ai descris satul, şi fotografiile. Cea cu ciobanul e superbă! Şi cea cu bătrânica îmi place mult de tot! Te felicit!
    Şi chiar îmi doresc acum să ajung şi eu pe acolo cândva, mi-e dor de liniştea aia. Eu am avut-o în satul bunicilor…

    Răspunde
      1. Ştii că fiecare sat al bunicilor e de poveste, nu? 😀
        Dar nu, nu e chiar aşa. Casele sunt lipite una de alta, nu sunt răsfirate. Există o „stradă principală” care străbate tot satul şi, de pe ea, tot răsare câte o stradă la dreapta sau la stânga, cu alte case. Abia spre capătul de sus al satului se sălbăticeşte natura şi apare pădure şi e un izvor acolo sus şi… e de vis 🙂

        Răspunde

Lasă un răspuns