Întâmplări

Spectator la o piesă dramatică

Spectator la o piesă dramatică

Îmi place să observ oamenii. De la depărtare par niște ființe drăguțe. Am mai zis eu odată, demult, într-un articol vechi că nu-mi plac oamenii și încă sunt de aceeași părere. Îs faini doar cât ții distanța și cât nu-i cunoști. Părerea mea, nu aruncați cu bolovani. Așa că ori de câte ori am ocazia, mă așez pe-o bancă și privesc.

Pornind de la ideea de mai sus, iată-mă în Piața Sfatului, pe una din băncile lungi și maronii adulmecând o zi destul de înnorată, fără ploaie însă sau urme de zăpadă. Priveam cum în fața mea trona Tâmpa, învelită în petice de ceață, ce părea a se îndrepta ușor ușor spre oraș. Mă mai minunam de multitudinea de tătici ce-și plimbau odraslele și mă gândeam că la oraș mentalitatea oamenilior e alta față de cea de la țară, unde bărbații nu prea stau cu copiii. Bine, există și excepții, probabil nu ține de locul în care te afli, ci de cât de mult ți-ai dorit un copil, cred. Poate vorbesc prostii, habar nu am.

Pe banca din stânga mea tocmai se așezase o familie, părinți plus o copilă la vreo 12 ani. Tatăl și-a cerut respectuos scuze și l-am auzit zicând îi dați voie lu tati să folosească telefonul? știu că e timpul pentru familie, dar trebuie să verific ceva urgent. Mi s-a părut dubios, apoi m-am gândit că poate sunt acel gen de oameni care se văd doar în weekenduri și atunci vor să petreacă cât mai mult timp împreună.

Lângă mine, pe aceeași bancă se așează o doamnă, undeva pe la 30 de ani cu un puștiulică tare chipeș și guraliv. Să fi avut vreo 4 ani. Cumva până să deschidă gura, văzându-i ochii mari și negri, cu părul lăsat lunguț, stil copilul cu varicela din Singur Acasă, genul ăla de tunsoare, mi s-a părut un puști trist. Nu știu de ce, poate și pentru că era extrem de tăcut atât el, cât și maică-sa.

Apoi de odată copilul rupe tăcerea. Mami, de ce nu te căsătorești cu tata? Eu îmi doresc să fiți împreună și să avem iubire.  Instinctiv, am întors capul să-l privesc. Poate a fost nepoliticos din partea mea, însă nu-mi venea să cred că mogâldeața aia ce stătea în picioare în fața maică-sii, privind-o drept în ochi și așteptând parcă un răspuns, are așa griji la vârsta lui. Mișcarea mea a părut că a deranjat-o pe femeie, ce și-a pus mâna pe umerii copilului și l-a tras pe bancă, spunându-i pe un ton destul de agresiv să tacă și să o lase în pace, chiar lăsați-mă în pace cu toții, ai înțeles?  Reacția copilului a apărut imediat. Mami, dar de ce îți dorești asta? De ce vrei să te las în pace? Ce am zis așa rău de te-am supărat? Am zis că vreau să fim o familie, să te căsătorești cu tati. O mamă și un tată ar trebui să se iubească, a încheiat copilul și s-a ridicat, îndepărându-se ușor de bancă.

Nemaiținând cont de prezența mea, care acum părea să n-o mai intereseze,  a trântit pe un ton nervos o mamă și un tată, adică doi soți întâi trebuie să stea de vorbă, apoi să se iubească! Iar taică-tu e un nenorocit. A zis că vine să se joace cu tine și unde e? Spune, îl vezi? Tu nu ai văzut că mereu te minte? Mereu spune că se joacă și el pleacă! Cine știe pe unde umblă acum.

Ca atunci când a zis că mă plimbă cu bicicleta și el nu a mai vrut? Știu că nu prea se joacă deloc cu mine, nici nu mă întreabă nimic.., zice puștiul în timp ce începe să se învârtă într-un cerc imaginar. M-am gândit că în sfârșit e copil, în sfârsit face ceva specific vârstei. Și totuși am simțit destul greutate în cuvintele lui.

Între timp pe banca familiei, tatăl terminase cu telefonul, iar copila trăgea de maică-sa încercând s-o facă să se ia la întrecere până la un stâlp. În cele din urmă femeia cedează și se aleargă prin Piață cu fata. Ce contrast! O copilă de 12 ani care încă se bucură de copilărie, versus un copil de 4 ani care pare să aibă probleme de oameni mari.

Învârtindu-se în cercul lui imaginar, băiețelul la un moment dat se oprește și strigă, uite-l pe tatiiii și o zbughește în direcția lui. Din nou, curiozitatea m-a făcut să-mi arunc ochii ca să-l văd pe omul discuțiilor dintre cei doi. Și din nou, prejudecățiile și convingerile mele m-au făcut să-mi scape niște grimase și-o ridicătură de sprâncene. Alături de acel pui de om se îndrepta spre bancă un om la vreo 60 și ceva de ani, cu aspect destul de neîngrijit. Ochii copilului erau acum tare veseli și luminați. N-am putut să nu observ disprețul de pe chipul maică-sii și gestul ei de-a întoarce fața cu tot cu jumătate de corp, încât să evite să-l privească pe bărbat. Mami a zis că ești un nenorocit și că mereu găsești scuze ca să nu stai cu mine,  zice copilul în timp ce aproape își rupea gâtul încercând să-l privească pe taică-su, un om destul de înalt. Știe ea ce știe. Haide gata, dă-mi drumul la mână că eu am niște treabă, fu răspunsul lui. Dar vii acasă cu noi tati? Eu vreau să ne jucăm…  Acum am treabă, vedem noi. Hai că plec. Și dus a fost. Moment în care se ridică și femeia și-l ia de mână pe copil, aruncându-i un vezi după cine plângi ? ăsta e tac-tu!  și îndepărtându-se ușor în direcție opusă celei alese de bărbat.

Grimasa mea în momentul în care l-am văzut pe tată a apărut, trebuie să recunosc, din cauza vârstei. Un om destul de înaintat în etate, un bunic mai degrabă și nu un tată. Nu știu de ce, dar am impresia că fix la vârsta aia ai un chef nebun de a crește un copil. Ironic, desigur. Cred că puțini sunt bărbații trecuți de-o vârstă care mai au răbdare cu cei mici. Nu vorbesc despre bunici, am înțeles că acolo e un altfel de legătură, altfel de iubire. Însă mi-e greu să cred că omul ăla și-a dorit un copil. Comportamentul lui spunea cu totul altceva.

Nu trăiesc ce trăiesc ei ca să pot comenta situația, însă copilul ăla mi s-a părut extrem de trist și extrem de inteligent pentru vârsta lui. Mi-a părut rău de el, am simțit milă și mult timp l-am privit cum se depărta cu capul plecat. Probabil avea aceeași ochi triști în care m-am pierdut de cum i-am văzut.

4 Comentarii

  1. Copilul nu e decât o victimă în toată povestea asta şi comportamentul tatălui nu cred că are legătură nici cu vârsta, nici cu răbdarea, nici cu iubirea. Amândoi se răzbună unul pe altul pentru te miri ce şi aruncă săgeţi otrăvite. Dar toate, fără excepţie, se opresc fix în copil, el fiind un scut între ei. Poate domnul e puţintel însurat sau poate ieşit dintr-o căsnicie fără pic de chef de a intra în alta. Nu ştiu şi nici nu contează. Cât timp se folosesc de copil ca să-şi reverse furia unul asupra celuilalt, amândoi sunt perfect iresponsabili şi perfect tâmpiţi. Da, amândoi suferă într-un fel sau altul dar durerea lor se acumulează în sufletul copilului şi acolo se simte înzecit. Ea îşi poate găsi un tip care s-o iubească şi răsfeţe, el poate găsi o doamnă sau o puştoaică ce i-ar putea stârni interesul sau se poate întoarce liniştit la soţie, dacă încă nu a divorţat de ea. Sau poaze face fix ce are el chef. Şi ea la fel.
    Dar copilul? Găseşte alţi părinţi? Copilul ăla va ajunge adultul care nu mai poate funcţiona din cauza acestor traume care i se picură zi de zi de zi.

    M-am pornit. Măi, am trăit într-o familie în care nu am văzut violenţă de niciun fel. Bine, se mai certau ai mei că na, nu există cuplu numai cu miere. Dar nu am auzit jigniri şi nici ieşiri violente. Deci nu ştiu de unde am furia asta când aud de tâmpiţi care efectiv nu realizează cât rău de nevindecat le fac propriilor copii. Ştiu că suferă enorm ei, ca adulţi. Dar pentru Dumnezeu, cât de orbit să fi ca să nu conştientizezi răul pe care-l faci acelui suflet care nu ştie cum să gestioneze asta, care nu înţelege decât că el e vinovat pentru durerea părinţilor lui. Şi unii dintre copiii ăştia îşi doresc să dispară pur şi simplu, să nu mai cauzeze durere părinţilor. Şi unii chiar reuşesc mai devreme sau mai târziu.
    Gata, că încep să vorbesc urât. Iartă-mă că m-am pornit aşa! 😳

    Răspunde
    1. Înțeleg destul de bine pornirea ta. Nici eu nu am înțeles și nu voi înțelege niciodată, de ce un părinte trebuie să-l schițeze urât pe celălalt părinte în fața copilului. Problemele sunt între părinți și chiar dacă nu mai există înțelegere și dragoste, copilul ar trebui să știe că are doi părinți, nu o mamă și un nenorocit, sau un tată și-o curvă. Cartea despre carte am scris zilele trecute arată foarte bine cât de rău pot face certurile între părinți. Majoritatea copiilor prinși la mijloc se simt vinovați și de multe ori cred că ei sunt motivul certurilor.
      Păcat, atunci când vor conștientiza, va fi mult prea târziu.

      Răspunde

Lasă un răspuns