D`ale sufletului

Sub doi brazi s-ascunde-o stea

Sub doi brazi s-ascunde-o stea

Mâine mergem la mamaie [de fapt străbunică]! Ai auzit, A.? Mâine mergem la mamaie! Ce tareee, abia aștept!  Și de cu seară pregăteam câteva caserole cu prăjituri, cu sarmale, cozonac și alte de-ale gurii. Adormeam cu gândul la bătrânica de 90  de ani pe care sigur nu o găseam acasă. Obișnuia să mai plece la câte o vecină și să lase în geam câte un bilet ” Sunt la Xuleasca”. Scrisul era tremurat, hârtia îngălbenită și colțurile roase. Semn că mulți ani trecuseră peste ea. Niciodată nu era unde scria în bilet. Și asta ne amuza teribil. Păi ce faci mamaie? Scrii că ești la tanti Leana și pe mata te găsim la tanti Ioana? Eeee, ce vrei fa? ( asta era vorba ei, fa) Am pus și eu ceva acolo, cine mai vine pe la mine știe că nu le mai pun bine … Voi ce faceți? Ați prins drum bun?

Și se pornea o întreagă discuție despre ce s-a mai întâmplat în sat (mama a copilărit acolo și se presupunea că îi știa pe toți), despre ce mai face cutărică, dacă s-a însurat cutărică, ce mai face soră-mea pe la școală și alte probleme pe care le mai avea, probleme de genul de două zile mă doare capul și uite aici – și ne arăta cu degetul diferite zone, în funcție de dureri), sau ieri m-am suit în pod că am auzit ceva acolo și când să mă dau jos am dat cu mâna colea și uite ce am făcut ( și ne arăta o ditamai vânătaia). Cam la asta se rezumau durerile ei -de cap, vreo bubă făcută din neatenție sau vânătăi. Niciodată nu suferise de vreo boală, nu luase pastile sau vreun tratament.

Apoi puneam să mâncăm și în timp ce eu mă duceam cu tata la magazinul de lângă, unde de fiecare dată când ne vedea vânzătoarea se lumina la față și se bucura că am mai ajuns și de asta dată pe acolo, mamaie acasă scormonea prin sertare și pe sub pat după ziare că stai să ne arate ea nouă să nu mai bem tot felul de porcării că ia uite fa ce zice aici: etc etc. și ne arăta vreun articol de ziar despre efectele negative ale … asupra noastră.  Asta admiram cel mai mult la ea. Că la cei nouăzeci  de ani ai ei de multe ori o găseam citind. Nu avea ea romane, nu avea cine știe ce reviste, dar citea ziare pe care i le mai dădea vecina, cărți de pe la biserică și ne povestea mereu cum zice că s-a făcut bine nu știu cine, cum a citit ea că altul nu știu ce-a mai făcut …

Apoi îi spălam vasele și strângeam ce era de strâns și ne lua să scotocim. Prin sertare avea poze și diverse obiecte micuțe și vechi de ani de zile, fiecare cu povestea lui, fiecare purtând o dragoste și deși le știam pe de rost care de unde sunt o ascultam mereu cum depăna amintiri.  Treceam apoi în cămara cu zestre. Într-o ladă, ca un cufăr ținea gheme și lucruri cusute manual, preșuri țesute și alte lucrușoare făcute de ea și de fiecare dată ne mai dădea câte ceva. Ai să vă dau mileurile astea, hai luați și ghemele astea ca să aveți și voi ceva de la mine. Ai fa, ia-le și pe astea că eu nu mai am ce face cu ele.  Și le-am luat pe fiecare. Unele parcă încă miros a mamaie, a copilărie și-a dor.

Camerele de bune – două la număr erau undeva în față, la șosea. Acolo domnea mirosul de naftalină. Acolo își ținea straiele de moarte. Tot acolo dormeam când eram mică și stăteam mai multe zile. Între cele două camere de bune avea o alta, unde ținea butoaiele cu vin și țuică, pentru că da, ea la 90 de ani se urca pe scară și culegea via. Ș-apoi ieșeam afară, la grădină unde se necăjea că i-au rupt gardul dinspre pădure porcii mistreți și că vecinul din dreapta îi fură ouăle de la găini. Ne arăta mărul bătrân, pe ramurile căruia vara dormeau găinile și cireșul de lângă fântână.

Vorbeam de școală, de nepoata nu știu cui care era de-o seamă cu mine, și de alte nebuneli. Mă mai uimea la ea faptul că niciodată nu a uitat în ce clasă suntem. Știa precis că abia am trecut clasa ics, deși nu o vizitam atât de des pe cât ne-am fi dorit. Mergeam acolo cam în fiecare anotimp.

Când plecam acasă mergea cu noi până la cimitir. Când eram mică nu înțelegeam cum țin oamenii minte unde trebuie să meargă. De unde știi unde e înmormântat tataie? Cum să nu știi? Nu ai cum să uiți! îmi spune mama în timp ce îmi arăta cu degetul doi brazi înalți, în centru. Ai brazii ăia mari, sub ei e mormântul. Iar în spate e mormântul eroilor, n-ai cum să nu știi.  Când crescusem deja eu eram conducătorul, așa îmi plăcea să zic. Eu mergeam prima, în față, pentru că învățasem să mă duc la brazi. Restul mai făcea câte o oprire, la te-miri cine pe care nu apucasem să-i cunosc  prea bine.

De la cimitir plecam înapoi la mamaie, s-o lăsam acasă, unde în fața porții ne pupa pe fiecare și rămânea acolo, până nu o mai puteam vedea. Era fericită că ne văzuse și că-și mai vărsa ofurile. Doar ea știa câte trăiri ascundeau ridurile de pe chip și cât amar se afla în bătăile din palme. Câtă durere îi adusese viața și câtă bucurie.

Acum nu mai mergem decât de vreo 2 ori pe an, mai trecem prin fața căsuței bătrâne și dacă mai sunt vecinii pe la poartă oprim să mai vorbim. Altfel … doi brazi înalți parcă mai falnici și mai frumoși sunt încă acolo, ne-așteaptă …

12 Comentarii

      1. Asa e! Mie satul bunicilor nu mi se mai pare la fel de cand ei au plecat…chiar daca acolo s-au mutat parintii mei…nu e acelasi lucru…nu-i bunica, strabunica…nu are acelasi farmec, nu mai gasesc povestile de alta data…si emotiile de alta data…

        Răspunde
    1. Și fiecare poartă ascunde povești! Apropo, poți să mă înjuri dar știi ce făcuși? :)) Am dat să-ți răspund și nu s-a mutat cursorul, așa că scriam degeaba că nu apăreau litere și hocus pocus că am făcut ce-am făcut și am șters comentariul tău 😀 Noroc că e ăsta deștept și are coș de gunoi 😀

      Răspunde

Lasă un răspuns