D`ale sufletului

Derdeluș. Acasă. Astăzi.

Astăzi … e un ieri puțin mai călduros. Același ieri dar cu un pic mai mult soare, aceeași goliciune în copacii amorțiți … Oameni triști, abia târându-și bătrânețile fac coadă în fața magazinului de unde o dubiță descarcă pâinea. Mă alătur lor și-i privesc cum dorul le macină privirile. Se uită pierduți, parcă străpungând realitatea. Le e gândul la copii, la nepoți, poate le ce să mai pună pe masă, poate la ultimii lei din buzunarele jerpelite… Sau poate se gândesc la cozile de altădată la care stăteau. Sunt îmbrăcați cu haine ponosite. Nu s-au mai ostenit să-și pună capotul cel cu toți nasturii și nerupt pe la buzunare sau șapca cu cozorocul neros, pentru că ce rost mai are? Cine-i mai „alege” pe ei? Citește mai mult…

D`ale sufletului

SONY DSCIeri am fotografiat fluturi. Cu aripi mari, larg deschise, așa cum sunt visele unui copil. Fluturi colorați în albastru, maro și o combinație de culori ciudată, dar plăcută ochiului. Atât de fragili, de sensibili și frumoși. Atât de inocenți în fața obiectivului. Atât de mici în fața celor mari. Atât de nesemnificativi în fața morții. Și cu toate astea atât de vii și de prețioși. Trupșoare pline de povești și amintiri ale unor copii pierduți pe undeva printr-o câmpie, încă alergând după fluturi. Ieri cu plase iscusit înădite de mâini micuțe și dibace, astăzi cu un aparat foto. Subiectul e același. Fluturi. Doar timpul și perspectiva fac diferența. Dacă ieri era despre captivitate, despre moarte și fuga pentru libertate, astăzi e vorba de măiestrie, delicatețe, splendoare.

Ieri am fotografiat fluturii după care alergam odată pe câmpurile întinse ale bătrânului sat. Ieri am fost din nou copil ș-am auzit chicotelile lui A. când prindea mai mulți ca mine. Am văzut acei fluturași albaștri, micuți, despre care credeam că sunt copii celor mai mari și-i botezam. Ș-alergam cu papucii rupți printre ciulini, râdeam și eram liberi.

Citește mai mult…

Întâmplări

Fluturași în stomac – din amintiri de demult

Despre prima dragoste sau despre primii fluturași în stomac se spune că nu se uită niciodată. Nu știu dacă e chiar așa cu dragostea, n-am experimentat, încă sunt la prima,  dar eu știu că primii fluturași în stomac mi-i amintesc perfect. Să fi avut vreo 12-13 ani, iar el era mai mare cu un an din câte mă mai ține memoria. Venea în sat, la bunici, dar asta se întâmpla cam rar. În anul ăla a stat cât a ținut vacanța de vară. Roșcat, cu pistrui și niște ochi albastri. Îmi era atât de rușine să-l întreb pe unul din prieteni (care de altfel era singurul din gașcă care îl cunoștea și care își petrecea timpul cu el) cum îl cheamă pentru că apăreau prostiile alea cu vaaai îți place de el și nooo, nu voiam să fiu subiect de râs și de arătat cu degetul pentru prieteni.  Iar cu el nici vorbă să vorbesc că mă făceam roșie toată. Citește mai mult…

Întâmplări

Păstrate de-a lungul anilor. 1 Martie.

Acum câțiva ani în familia noastră exista o tradiție care pe tata îl făcea să-și bulbuce ochii, așa încât să arate ca un broscoi pe care l-ai strâns de … gât. ( măi măi măi… la ce vă gândeați?). Amândouă (eu și soră-mea) în clasele fiecăreia făceam parte dintr-un grup minoritar. În clasa mea eram în total 9 fete și 19 băieți (în generală) și A. avea în clasă 4 fete (cu ea cu tot :)) ) Așa că vă las pe voi să vă imaginați cum arătau ghiozdanele noastre când ne întorceam de la școală în ziua de 1 martie.

Pentru că prima se întorcea A. se făcea adunare de familie. Mergeau în cameră la mamaie, se făcea un cerc  și începea distracția. Uite, mărțișorul ăsta e de la X. Mărțișorul ăsta e de la Y. Mie mi l-a dat pe ăsta urât,  Mirelei i-a dat un ghiocel ca mărțișor. Ăsta e de la… ăsta…. ăsta…. etc. Staaaați să vă zic ce a primit doamna de la fiecare….  Și uite așa ce s-ar fi putat rezuma la câteva minute deveneau niște sferturi de oră foaaaarte chinuitoare pentru tata care trebuia să se prefacă pe deplin curios ce a primit X de la Y, ce a dăruit Z lui W. Citește mai mult…

Diverse

De cele mai multe ori trăim momente pe care credem noi că nu le vom uita niciodată. Dar oare așa e? Eu de exemplu constat că perioada facultății e într-o zonă de umbră a creierului meu. Nu prea pot să extrag cine știe ce, doar țin minte că m-am trezit într-o sală de curs dubioasă, cu mulți oameni. Și mai dubios a fost că am închis ochii pentru o secundă. Însă când i-am deschis m-am trezit cu o tichie tocă pe cap, cu-o diplomă și-un trandafir. A…și mai purtam o robă oribilă.

S-ar putea însă să mă înșel, pentru că dacă -i dau vreo două palme lu` nea cerebel pot să simt încă duhoarea sălilor de curs. Într-un subsol împuțit, cu niște țevi pe deasupra, (noroc că sunt scundă, că altfel dădeam cu capul) făceam ora de lingvisitcă cu o profesoară care învăța materia în același timp cu noi. Toată ora număram picioare. Atât vedeam pe geamul care dădea în curtea principală: picioare de la genunchi în jos. Citește mai mult…