D`ale sufletului

Despre oameni

Nu îmi plac oamenii. Nu pot să mă uit la un om și să îl văd pur și simplu, să-i remarc ochii verzi sau căprui, să-i remarc pielea pistruiată sau  catifelată. Eu când mă uit la un om îi văd tristețea din ochi și urmele lăsate de greutăți pe piele. Îi văd palmele bătătorite sau mârlănia din suflet. Nu îmi plac oamenii. Sunt ființe schimbătoare: astăzi devotate, cinstite și elevate, mâine perfide, invidioase, egoiste. Acum te ridică pentru ca mai târziu să aibă cui îi pune piedică. Oamenii sunt anotimpuri: calzi ca o ploaie de vară, geroși sau furtunoși ca o zi furioasă de toamnă. Oamenii sunt nori și curcubeie. Zile și Nopți. Suflete umbrite.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

În ultima vreme nu mă simt deloc bine. Probabil mi-e starea legată de vremea de afară, căci din câte văd nici ea nu se simte bine. Îmi lipsește ceva, îmi lipsesc eu, îmi lipsesc toate. Sau poate …. nimic. Și parcă aș vorbi în limbi nevorbite pe care nu le înțelege decât
noaptea. Mi-e rătăcit pe undeva sufletul, l-am tot strigat dar nu răspunde, pare că nu vrea să se întoarcă. Dacă o răci? Dacă vine ciopârțit, zdrențuit sau cârpit? Dacă nu mai vine și mă lasă așa, un simplu trup gol pe dinăuntru printr-o mare de iluzii?

Ai nevoie de un restart, Andreea, dă-ți odată un restart! Și nu mai lăsa întunericul să te îmbrățișeze; nu mai trăi cu mintea, trăiește cu inima! Nu-ți mai face speranțe, lumea e rea, oamenii sunt proști, judecă fără să încerce măcar să înțeleagă. Doar știi prea bine și tu ai fost un om prost. Și tu ai judecat, ai jignit, ai părăsit. Nu mai hrăni întunericul din tine, hrănește-ți iubirea. Dă-ți un restart! Dă-i și lumii un restart, are nevoie!

D`ale sufletului

Cioburi

M-am gândit și răzgândit de multe ori, am decis să nu mai visez, apoi am spus că asta e o prostie, că din vise îmi hrănesc sufletul. Dar la ce bun? Visurile dor, le simt uneori cum îmi ard celulele, vin pe nepregătite, sădesc dorința și dispar. Unde se duc? Au o lume a lor?

 

Se mai duc și pe la alții să îi rănească? Apoi mai vin, cu alte semințe de dorință, le sădesc și pe alea și dispar iar…dar nu de tot, le mai simt uneori cum pândesc la colț de arteră, pregătite să sfarâme puțin câte puțin din mine.

Am fost probabil un copil mai aparte, am avut propria mea lume în care tânjeam după un Făt Frumos, care să-mi trimită scrisori, poezii, să știe ce vreau exact când vreau. Am citit cărți în care El lupta cu un Univers întreg ca să-i câștige iubirea Ei. În care se dădea peste cap ca Citește mai mult…

D`ale sufletului

… în care dacă ar fi să privesc la suprafață, la cum sunt eu, aș spune că nu am realizat nimic. Încă un an își scurge ultimele suflări de viață și ne lasă pe unii fericiți că am mai bifat niște chestii pe lunga listă, iară pe alții cu ochii în soare. Adică dezamăgiți de noi, de așteptările pe care le aveam de la anul ăsta.

Dacă privesc cu ochii ăia de Andreea optimistă și normală la cap pot spune că am reușit să fac ceva anul ăsta: am fost în stare să scriu o licență deși m-am apucat foarte târziu de ea și să termin facultatea. Mi-am călcat de foarte multe ori pe orgoliu și am lăsat de la mine, l-am cunoscut pe nepotul (nou născut) prietenului meu, am închis uși uitate deschise sau întredeschise prin care intra furtuna, cu alte cuvine m-am descotorosit de oameni parșivi și mâncători pe la spate.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

( În chinuri…)

Un chip de lut…
ce se pierde în şoapte.
In mâna încleştată
îşi ţine o lumânare
– să-i călăuzească drumul spre eternitate-
ce plânge cu stropi de ceară.
Cu un glas stins parcă sorbindu-şi cuvintele
rosteşte o ultimă rugăciune Citește mai mult…

D`ale sufletului

Începe luna cu un zâmbet :)

Acum câteva zile, profesoara surorii mele le-a cerut să aducă la școală o jucărie, pe care să o doneze copiilor de la Casa Speranței. Noi am luat această treabă în serios așa că pachetul nu va pleca doar cu o jucărie.

Cert e că în seara aceasta  m-am simțit bine știind că lucrușoarele acelea care ne-au adus acum ceva timp nouă zâmbetul pe buze vor redeveni  utile și vor bucura niște copii pe care Dumnezeu i-a vrut pe această lume, dar din păcate doar Dumnezeu … Mă întreb ce o fi în sufletele micuților, în mințile lor. Sunt oare conștienți că sunt ai nimănui? Că nu au cui spune mamă, că nu se bucură de momentele fericite dintr-o familie?

Citește mai mult…

D`ale sufletului

Nu știu când s-au dus atâția ani, dar parcă totuși s-au dus puțini în comparație cu cât simt. Parcă te-aș cunoaște de-o viață. Probabil ne-am mai cunoscut cândva. Sau poate erai deja în sufletul meu. Poate atunci când ne-am întâlnit ai răsărit de prin pământul în care mi-era îngropată inima… Te-ai gândit vreodată să se întâmple așa? Să simți atracție față de un necunoscut întâlnit online?
Nu știu ce să îți spun. Știi că te iubesc, că ești o minune pentru mine? Că atunci când nu ești cu mine limbile ceasului ticăie mai obosite? Le aud cum gâfâie, probabil sunt triste, uneori le aud plângând noaptea, târziu, când încep dorurile să danseze. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Nimicuri…

Aș trăi doar într-un pumn de dragoste, cuibărită la pieptul tău. Cu ce greșesc dacă te vreau? În inimă, în gând, în fiecare particică din mine. Poate dacă ai fi un fulg mi-ar fi teamă să mai respir, să nu te duc departe. Aș sta în frig, în ger, să nu te evapori dacă ai fi un strop de rouă. Până și inima îmi bate silabisând numele tău. Cu ce greșesc dacă simt nevoia de tine? Greșesc că vreau să mă sufoci cu dragote, să mă îngropi în iubire?  Că vreau să-mi gâdili inima, să-mi îmbraci sufletul?

D`ale sufletului

Printre umbre…

Câteodată mâ gândesc că ar fi mai bine să dispar. Să fiu invizibilă, să pot să citesc viitorul, să pot să uit lucruri pe care nu le uit. Să pot să spun exact ce vreau, să știu ce vreau. Am pierdut mulți oameni pe care i-am iubit. Încă am lacrimi în ochi când mă gândesc la ei, încă mă gândesc că dacă îi sun or să îmi răspundă. Aș vrea sau mai bine spus îmi doresc (pe „doresc” îl consider mai din suflet) să derulez câțiva ani înapoi, să nu îi mai rănesc, să nu îi mai întristez, să am curajul să îmi iau la revedere de la eiCitește mai mult…

SuperBlog

Viața în două căni

             Scumpule,

   Nu ți-am mai scris de mult. Nu mai știu ce e cu noi. Parcă iubirea noastră a rămas undeva, uitată pe una din băncile bulevardului pe care obișnuiam să ne plimbăm. Atâtea ploi au trecut peste noi, încât ne-au spălat sclipirea din ochi. Îmi amintesc modul în care mă priveai, cu iubire, păreai mândru că mă ai, că sunt a ta, iar eu simțeam că aparțin cuiva.
   Acum locuim împreună. Nu ne mai leagă decât copiii, nu mai aparținem unul altuia sufletește. Aș vrea ca atunci când vei citi această scrisoare să fi avut curajul să plec. Defapt, nu ți-aș fi scris dar astăzi mi-am împachetat lucrurile.
Citește mai mult…