Domniță dragă,
Te așteptam. Te așteptam cu teamă în suflet și dor de ruginiu. Un dor pe care abia aștept să-l acoperi cu diminețile tale răcoroase, cu raze de soare scăldate-n apusuri sălbatice, cu iz de must și prună și gutuie… Te așteptam cu nasul lipit de geam, știi tu, ca atunci când ne lipeam nasurile de florile de gheață ce decorau ferestrele iarna. Te priveam cum pășești înceată, timidă, parcă cugetând și întrebându-te dacă aici, cineva se gândește la tine, dacă se bucură de ai să vii.
Te așteptam să-mi bucuri apusurile. Întotdeauna mi-au plăcut mai mult apusurile tomnatice. Sunt mai pline de culori, mai vii, parcă toată culoarea din copaci, din flori, de pretutindeni se strânge acolo în acele minute în care secundarul bate pasul pe loc. Și parcă-ți vine să alergi către locurile unde razele atinge pământul, să te arunci în aer și să plutești spre culmi de foc. Citește mai mult…
