D`ale sufletului

Un soi de confesiune

Un soi de confesiune

Se pare că am devenit un om delăsător. Nu am reușit să mai scriu nimic în ultima vreme, deși zilnic am intrat pe blog și m-am gândit la el și la voi. Am citit postările voastre, chiar dacă nu am lăsat niciun semn. Am simțit din plin singurătatea și neputința de a exprima ceea ce simt. Am simțit nevoia de a urla toată durerea care s-a strâns în mine, însă am sfârșit înăbușind-o. Într-o zi am să clachez, simt și asta. Nici nu mai știu de când nu am mai scris. Mi-a lipsit. Am avut însă și zile bune. Vreo 4, ce-i drept. Și nu am avut niciun merit eu pentru asta. Au fost zile în care am intrat în contact cu natura, cu pădurea, cu florile și cu un om. Un singur om mărunt mi-a înseninat cerul și m-a încărcat de energie. Am să vă povestesc, promit.

Între timp am ajuns de urgență la dentist, de care am fugit vreo 4 luni, păcălind durerea cu tot felul de pastile și chestii băbești, de la cuișoare, la sticle cu apă ținută pe obraz sau la creme cu efect de înfierbânțeală. A fost groaznic, însă durerea pe care am simțit-o vreo săptămână  și care nu mai trecea cu nimic, când efectiv simțeam cum îmi bubuie capul cu tot cu ureche a fost și mai groaznică.

Și ca să închei seria oamenilor cu halate, am ajuns și la urgență cu-o durere de rinichi pe care n-am băgat-o în seamă până ce n-am mai putut să merg. Și asta chiar m-a speriat. Pașii până la mașină și apoi până la secția de triaj parcă au fost pe cioburi făcuți. Am bifat o infecție urinară urâtă și-o perfuzie, căci de aia nu mai avusesem parte până acu. Mi-a luat durerea cu mâna. Nu sunt omul care se plânge la cea mai mică durere, nu sunt omul care ia pastile pentru orice, dar de data asta chiar n-am suportat.

Mi-am tot zis că o să încep să alerg, însă nici asta n-am făcut. Încă îmi spun asta și-mi spun că voi repara tot ceea ce am stricat din cauza problemelor mele la mansardă, însă nu-mi găsesc puterea. Am înțeles însă că trebuie să învăț cum să fiu singură, cum să mă iubesc eu pe mine, căci dacă eu nu o fac, nimeni nu o va face. Am înțeles și că e o mare prostie să te destăinui unui om, oricât de mult crezi tu că e dispus să te asculte și să te înțeleagă. Nu te va înțelege decât până la prima cotitură când va fi dispus să te judece pe baza a ceea ce știe tot de la tine. Ți-o faci cu mâna ta.

Încă îmi spun că trebuie să rearanjez blogul, că am o categorie de scos, că am tone de poze de editat și sortat, că am de scris despre niște ieșiri faine în natură, că am de scris o altă tone de rețete, pe care bineînțeles că le voi uita modificările făcute până vor ajunge pe hârtie, modificări pe care bineînțeles că nu le-am și notat, căci mereu mă bazez pe memoria mea ce parcă mă lasă de pe-o zi pe alta.

Și iată-mă singură, într-o cameră goală, cu geamul deschis, ascultând ploaia și delirând un articol hibrid, probabil ilogic, probabil haotic. Și nu aveți decât să mă judecați. Să-mi spuneți că o iau razna, că m-am pierdut pe drum, că am nevoie de ajutor. Știu, aveți dreptate. Dar mai bine nu-mi spuneți nimic din toate astea, ci povestiți-mi cum vă găsiți pe voi înșivă atunci când vă pierdeți.

 

21 Comentarii

  1. Kate

    Citind articolul asta imi dau seama ca ma citesc pe mine. Atat de mult seamănă cu ce mi se intampla in ultima perioada incat nu numai ca te citesc, te inteleg.
    Dar trebuie să ridicăm capul sus, sa iesim din gânduri triste si gri si sa ne vindecam.
    Vindecarea începe din interior, cu pasi mărunți dar siguri.

    Răspunde
  2. Tinkerbell

    Pe mine auto sugestia mă ajută, gândurile că într-o zi va fi soare și pe strada mea , că trebuie să mă ridic de Jos să fac să fie bine chiar dacă va fi mai greu.
    Nu trebuie să te lași doborâtă de gândire pesimistă iar despre infecții, doar o coincidență si puțină indiferență. Putea fi mai rău.

    Răspunde
  3. Pare dureroasa confesiunea ta. Ai si suferit fizic. Combinatia durere de masea cu infectie urinara..cih. Doamne fereste! Imunitatea ta-i jos si probabil ca esti putin data peste cap. Eu zic ca te vei baza pe tine, ca vei pune cap la cap tratamentele si vei reusi incet, iesind in aer liber sa capeti un alt tonus. Da’ cu rabdare si incredere. Eu iti tin pumnii sa fii puternica! O seara cat mai buna!

    Răspunde
  4. Nu ai luat-o razna, nu te-ai pierdut pe drum! Este doar o stare. ești puternică și te poți ajuta singură! Haide, că ai treabă multă, după cum ai scris! Treci la lucru, chiar printre stropii aceștia minunați ai ploii care murmură!

    Răspunde
  5. Când scriu acum, mă tem foarte mult să nu cad în postura de a vorbi sfătos, ca unul de pe margine, căruia îi e ușor să dea sfaturi, atunci când problemele nu sunt și ale lui. Pentru că nu ar fi deloc acesta adevărul. Nu sunt pe marginea problemelor. iar să le comparăm, să le măsurăm… nu are niciun sens. Problemele sunt probleme. Punct. Greu de dus. Greu de suportat. Și sunt într-o interdependență fir-ar să fie, cele fizice și cu cele sufletești. Dacă ești zdruncinat sufletește, se insinuează ușor, tocmai din cauza asta, tot felul de afecțiuni fizice. Dar și invers, poți zice: greu mai poți sta zen dacă ai dureri atroce într-o zonă sau alta.
    Ca să nu mă întind mai mult, vreau să spun că scrisul pe blog ESTE de fapt O SOLUȚIE. Am citit că îți propui să revii cândva, probabil când se vor mai aranja puțin toate aceste chestiuni negative. Eu îți propun să o faci chiar ACUM. Ca o soluție curativă. Când am scris articolul „Ești al meu. Sunt toată a ta”, eram în plină criză de nevralgie. M-am perpelit ca un tigru închis în cușcă. Aș fi urlat ca un lup spre lună… Niciun medicament nu-și făcea efectul și înghițisem fără măsură tot felul de boabe în zadar. Crede-mă că la vârsta mea am avut parte cam de tot felul de dureri. Asta este însă „the best”, adică bestia durerilor. Atunci…m-am apucat să scriu. Am scris printre lacrimi, am făcut o grămadă de greșeli gramaticale, pe care le-am mai reparat ulterior, când mi-am revenit, dar am sublimat cumva tensiunea aceea imposibilă chiar din momentul acela. Îmi cer scuze că o spun, dar este o declarație pe care o fac din prietenie în fond și sper să mi se ierte. Când scriu, o fac în primul rând pentru mine. Îmi apreciez desigur cititorii și le sunt recunoscător, dar scriu în folosul meu. Durerile sunt ca niște foarfece care-mi crâmpoțesc toate gândurile în bucățele mici de tot, ilizibile. Așa că „nu mai pot” și „nu mai rezist”, sunt cât de cât mai recognoscibile și se învârtesc într-o horă diavolească și descurajantă…
    Dar când scriu, îmi oblig mintea să lucreze, să formuleze idei. Evident că nu văd bine literele, încurc semnele, dar funcționează. Dacă nu găsești că este acceptabil să te destăinuiești, nu o fă. Încifrează-ți textul, ca și mine. Este chiar mai bine pentru acel proces de care am pomenit.
    Iar în ultimul rând, vreau să-ți zic că e greșit să consideri că oamenii nu sunt dispuși să te asculte, ori să te înțeleagă. Îmi e drag de Kate, care uite ce călduros ți-a scris, Tinkerbell, Ina, Ecaleopi…au vrut să-ți transmită că sunt alături de tine. Ca și mine, care în loc să fac un coment ți-am scris o scrisoare. Mă iartă te rog.

    Răspunde
    1. Ți-am citit comentariul cu mare drag. Să nu-ți mai ceri niciodată scuze că scrii prea mult, căci nu ai de ce. Vorbele tale le găsesc pline de înțelepciune și foarte interesante.
      Ai mare dreptate, amânarea niciodată nu e o soluție și eu ar trebui să o știu destul de bine. Am să încerc să revin, acum, așa cum mi-ai spus și tu. Să trag de mine și de mintea mea ca să pună cap la cap cuvinte, idei, căci da, asta e o soluție. Cât despre sinceritatea ta, te asigur că nici aici nu e nevoie de scuze, cred că într-o oarecare măsură fiecare scriem înainte de toate pentru noi, apoi pentru restul (știu că sună un pic ciudat „restul”, dar cred că pricepi ideea). Eu când am scris asta aseară, am scris-o pentru mine în primul rând, fără să mă gândesc că atâția oameni vor veni și îmi vor împărtăși atâtea gânduri bune și serios vorbind și extrem de sincer îți spun că m-au bucurat enorm.

      Răspunde
  6. De-ai ști cât de bine pe înțeleg! Suntem două – amândouă trecem peste piedici acum.. sau doar ne dăm silința.Nu ești singură, să știi – acum știi.. că undeva.. există un suflet care simte la fel ca tine. Până și cu blogul – și eu trebuie să scot categorii multe și nu știu dacă pot face asta fără să editez peste 100 de articole :))). Idei am, voință am, dar piedicile încă apar, dar nu mă las. NU renunț – să nu renunți nici tu, te rog!

    Răspunde
  7. Călătorule, tu ştii cât de mult te admir, cât de dragă-mi eşti! Cam ce a scris condei ţi-aş fi scris eu numai că a scris atât de frumos cum eu n-aş fi reuşit. Scrie. Nu e sfat, e doar aşa… o idee, că ştiu ce fac eu când mă sufoc. Ştii, multe rânduri de pe blogul meu sunt strigate, chiar dacă nu se vede. Şi tac acum.

    Răspunde
  8. Îmi place cum scrii, chiar și atunci când spui că inspirația stă mai deoparte. Mai sunt și zile de-astea. Noroc că le umplem cu frumusețile pe care le găsim pe blogurile prietenilor din blogosferă.
    Toate cele bune și zile minunate! 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns