D`ale sufletului

De-ar fi să vii …

De-ar fi să vii… aș crede că visez…  E mult de când tu ai plecat de lâng-a inimii bătaie, poate a fost vina mea, poate a ta… E întuneric pe strada mea și n-am curaj să înaintez. Orbecăi ca un orb cu pași mici de teamă să nu dau de vreo denivelare a asfaltului presărat și așa cu prea multe denivelări. Și sunt singură. Da, căci tu ca un laș te-ai retras și-ai fugit când știai că încep să vreau a vedea lumea prin alți ochi. 4 la număr. Poate nu-i o cifră tocmai frumoasă. Când veneam cu 4 acasă de la școală începea un adevărat dialog sau mai bine zis monolog din partea mamei.

Și totuși 4 e cifra ideală pentru mine. O cifră colțuroasă, deloc rotundă. Așa cum ești tu. Ai putea fi 4-ul meu. Ești la fel de colțuros. Mă doare câteodată când mă lovesc de colțurile tale și tu știi asta dar probabil îți place. Îți place să îmi auzi sufletul cum se vaită. Ca o mâță prinsă într-o cursă. Sau suntem 2 de 2. Grațioși dar împreună formăm un colțuros de 4.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

De demult …

Am avut parte de o copilărie adevărată, o copilărie pe care nu o regret, în care am făcut prostii, m-am jucat, am profitat de fiecare clipă. Poate că nu am profitat pentru că așa am vrut eu, ci pentru că nu aveam alte alternative sau nu-mi stătea mintea mea de copil nebun la alte lucruri decât la joacă. Cui îi trebuia calculator când aveam câmpuri întregi de alergat, câmpuri cu lanuri de porumb din care șterpeleam „în gașcă” știuleți de porumb, pe care îi ascundeam în poală și-apoi fugeam cât ne țineau picioarele până jos, să nu ne vadă bătrânii, aproape de gârlă, printre lăstărișul neatins de mâna omului. Băieții se ocupau de făcutul focului  în timp ce noi, fetele, fugeam acasă să luăm și câțiva cartofi pentru copt. Tot pe modul hoțește ca nu cumva să ne vadă ai casei și să ne oprească la masă, ori să ne mai certe că „umblăm toată ziua flandura”. Citește mai mult…

Diverse

Contează aspectul fizic mai mult decât orice?

Aseară am văzut un film pe care îl mai văzusem cândva, demult, dar uitasem total de el. Shallow Hal sau Ușuraticul e un fel de comedie, dar n-aș zice tocmai comedie 100%. E mai mult o încercare subtilă de a spune că frumusețea stă în ochii privitorului. Că de multe ori un ambalaj frumos ascunde un produs mai puțin bun. O reclamă care atrage, nu vinde neapărat ceva nemaipomenit. Așa cum o persoană care arată trăznet  nu e neapărat o persoana bună.

Hal cel din film, suntem noi. Fiecare dintre noi. Unii încă suntem, alții am fost ca el. E tipul de bărbat atras doar de femeile cu corp de fotomodel. Frumusețea, pentru el, se învârte numai în jurul unui corp perfect. Nu e de condamnat, din moment ce societatea ne vrea astfel. În reclame vedem numai femei frumoase, cu zâmbet perfect și dinții spectaculos de albi, bărbații cu corpul perfect și cu mușchii „acasă”. Părul lor întotdeauna arată perfect, chiar dacă reclama e una la perne și ei abia s-au trezit. În reviste întâlnim același tip de perfecțiuni. În filme, actorii sunt perfecți. Și când totul e perfect, parcă ți-ai dori și tu, nu? Tocmai din cauza asta avem copile care se înfometează, care iau pastile sau recurg la tot felul de metode periculoase  ca să ajungă la greutatea ideală.  Citește mai mult…

Întâmplări

Legenda spune că șapte-i cu noroc

Ieri am ajuns la concluzia că lucrurile la baza lor sunt extrem de simple. Doar că nouă ne place să le complicăm. Probabil că așa suntem noi, niște ființe complicate, care nu se simt bine să facă ceva rapid, ușor fără alte complicațiuni. Ieri, în timp ce-mi savuram cafeaua de la ora 12 împreună cu mama, îi sună telefonul. O colegă de-a ei dorea o prăjitură. Îmi place așa mult femeia asta, e genul de om nepretențios, fără detalii, fără nimic. În trecut i-am mai făcut un tort și vreo patru prăjituri. Toate după sufletul meu. Dacă a apelat de atâtea ori la talentele mele, înseamnă că am ales bine. Logica mea așa spune.

Doar că pe cât de „la liber” era tema dată, pe atât de multe erau opțiuniile. Să fie cu ciocolată? Să aibă nucă? Să fie albă sau neagră? Cu frișcă? Să fie ceva din ce i-am mai făcut până acum? Primul gând a fost o prăjitură cu finetti. Ușor de făcut, maxim o oră toată treaba. Suna bine. Mi-am pregătit ce era de pregătit, când un alt gând îmi bate la ușă. Prea simplu! Mult prea simplu pentru o prăjitură … În momentul ăla s-au răsucit astrele și-am căzut de acord (eu cu mine) că mai bine aș face o prăjitură Fanta. Oricum aveam nevoie de poze mai bune, pentru că prima oară când am încercat-o nu mi-a crescut prea frumos blatul, așa că pozele nu mă satisfăceau vizual. Și oricum, când e momentul potrivit să refaci o prăjitură care prima dată n-a crescut frumos? Exact. Când e pentru altul.  Citește mai mult…

Diverse

Cum ați ajuns pe blogul meu – partea a doua

Acum un an aproape am scris un articol despre cum s-a ajuns pe blogul meu. Din păcate termenii pe care mi i-a arătat nu au fost așa mulți pe cât speram, dar au fost totuși ceva. Din fericire, numărul scăzut al termenilor s-a compensat prin minunăția de cuvinte și  … nu mai dau exemplu că mă fac de râs. Articolul e aici, dacă vreți să vă convingeți. Astăzi, în urma unei discuții virtuale cu Potecuță despre cum scriem noi pe google mi-am adus aminte să intru să mai văd ce minunății au scris oamenii ca să ajungă pe Călător prin viață în ultima vreme.

Nu voi înțelege niciodată cum căutând mere ajungi pe un blog unde se scrie despre varză și cum căutând varză ajungi unde se scrie despre mere. Dar încurcate-s căile și oricât aș vrea, n-am să reușesc să le descurc, deci mai bine nu mai încerc să înțeleg nimic. Doar stau și mă minunez. Și râd. Și mă mai scarpin pe după ceafă la gândul că undeva, pe alte bloguri, apar termeni care-l fac pe proprietar să râdă și pe care eu i-am tastat. Cu mâinile mele, pe nea Google. Noroc că nu apar nume, sau adrese sau poze în dreptul termenilor. Ar fi fost rușinos să vedem cine ce caută. Citește mai mult…

Întâmplări

Fals. 2036. 42%. Coincidențe.

În noaptea de joi spre vineri am avut un vis. De mult n-am mai visat ceva care să mă trezească ca să mă asigur că sunt în pat și nu în cine știe ce loc ciudat din mintea mea nebună. Se făcea că erau o mulțime de oameni necunoscuți mie, pe undeva prin jumatea satului care făceau ceva, habar n-am ce.  Printre ei am depistat o mireasă. O puteam vedea de undeva de la depărtare. Avea o rochie dintre cele cu care eu nu m-aș îmbrăca niciodată, nici de-ar fi ultima pe Pământ. Un prim gând a fost ce treabă am eu cu nunta asta? Nu cunoașteam pe nimeni, când de-odată, îmi apare un chip cunoscut. Îl cunoșteam pe norocosu`. Nu știu cum se face, dar știam că el e mirele. Ceva în capul meu asta îmi spunea. La o a doua aruncătură de privire mai ageră mi-a picat fața. Mireasa eram eu. Apoi instantaneu, planul visului s-a schimbat. Nu mai priveam de la depărtare, ci eram eu, mireasa, care nu știa ce se întâmplă. Citește mai mult…

SuperBlog

Am fost invitați să ne jurizăm impresiile…

Claudia, unul dintre organizatorii SuperBlog ne-a lansat zilele astea o super provocare. M-am gândit și răzgândit de multe ori  dacă să accept ori ba, pentru că probabil voi supăra pe mulți cu ceea ce voi scrie aici. Provocarea constă în scrierea unui articol în care să ne expunem impresiile despre SuperBlog. Cu bune, cu rele, cu îmbunătățiri, exact așa cum îl vedem noi, cei cu ceva experiență la bord. Partea mișto abia urmează: vom avea ocazia să jurizăm articolele celorlați care vor accepta provocarea. Deci fiecare participant la acest joculeț, să-i spunem așa, va juriza și va fi jurizat. De jurizat, am fost jurizați la fiecare probă, nu-i bai, n-o pica cerul dacă vom mai fi o dată. Însă de partea cealaltă a baricadei n-am fost niciodată. Sper că va fi dacă nu ușor, măcar nu prea greu. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ploaie. Singurătate. Astăzi

Astăzi … mi-e mai singur sufletul ca oricând. Nu-l mai ajută nimic, nici măcar încercările mele stângace de a-i promite că o să fie bine. Și e cumplit de greu să taci când ție îți vine să urli, să zâmbești când știi că ai făcut-o de prea multe ori și chipu-ți s-a săturat de atâta falsitate, să mai ții capul sus când mintea îți spune că ai ajuns un nimic. Nu ai nevoie decât de o oglindă și de liniște. Să îți vezi ochii triști și să auzi strigătul de ajutor. Cineva în tine zbiară. Aproape te doboară. Ești așa de neputincios în fața ta…

Astăzi … am nevoie mai mult ca oricând de o mână care să coboare după mine. Să coboare ca să mă ridice. Am nevoie de sprijin. Să tacă. Să mă strângă puternic, dar să tacă. Am nevoie de liniște. Una adevărată, una pentru suflet. Citește mai mult…

Diverse

Direct din news feed

Nu știu cum e la voi, dar la mine pe facebook e plin de dorințe. Ce își dorește x-ulescu de la 2018, ce vrea să realizeze y în noul an, ce, ce și iară ce. De parcă ar păsa cuiva. Dar așa ne place nouă să ne expunem. De la cum ne petrecem diminețile, la ce oră ne bem cafeaua, unde și cu cine, ce mâncăm de cină, ce filme vedem și cu cine. Până și prima poză pe care i-o faci bebelușului la naștere apare pe facebook.

Fiecare dintre noi am avut un Crăciun de poveste, cu brad împodobit, bucate alese, cadouri din belșug. Am primit colindători, am petrecut în restaurante și totul a fost roz și alte culori derivate din roz. Apoi a urmat Revelionul. Altă distracție, altă paletă de rozuri. Pahare sparte, bani în buzunare, tot felul de poze postate la doișpe noaptea în care îți iei partenerul de braț, ciocniți paharele și vă uitați spre cameră. Rânjiți cu toți dinții ca să vadă lumea ce fericire mare și scrieți un La mulți ani, apoi aruncați răvașul pe mare, postați poza ca să vadă tăt mapamondul. Citește mai mult…

Diverse

Ședințele cu părinții. Plăcere sau chin?

Nu știu de ce unii diriginți adoră să facă ședințe. Dar adoră pe bune treaba asta, așa că în fiecare lună trebuie musai să pună de o întâlnire că altfel se strică fengșuiul elev-părinte-profesor. Eu am fost din rândul celor mai norocoși – doamna diringintă pe care am avut-o, organiza maxim 2 ședințe pe an școlar și nici atunci prezența nu era obligatorie. Soră-mea însă are o nebună (mda, chiar e) care lunar trimite mesaje părinților – invitații la ședințe. Și nu știu cum se face că formulează în așa fel încât dacă nu ajungi la ora aia, în ziua aia înseamnă că tu, părinte denaturat ce ești ai pierdut o ocazie pe care n-o mai poți avea decât luna viitoare, în care să te interesezi de viitorul copilului tău. Și te vei simți prost, pentru că asta înseamnă că nu îți iubești copilul. Nu ești alături de el, nu te interesează ce face, cu cine și de ce. Citește mai mult…