SuperBlog

Gust desăvârșit cu uleiuri presate la rece

Urmăresc emisiunea „Chefi la cutițe” cu mare interes. Îmi place maxim ce se întâmplă acolo, mă minunez de fiecare dată când văd cu câtă măiestrie lucrează unii farfuriile și îmi doresc să ajung și eu așa cândva. Dintre cei trei chefi cel mai tare îmi place Cătălin Scărlătescu. Mă intrigă faptul că nu-i plac clătitele sub nicio formă, pentru că eu iubesc clătitele, dar na, fiecare cu gusturile lui. Așa se face că într-o luni seara așteptam să înceapă emisiunea, în fotoliul meu de catifea roșie cu o cană de ceai în mână. Și cum butonam de zor telecomanda, încercând să scap de reclame (nu le suport deloc) îmi sună telefonul.

Citește mai mult…

Plăceri nevinovate

tort cu crema de cafea, crema de cafea, crema mascarpone si nessRețeta de azi  e una e puțin mai complicată, în sensul de migăloasă. Eu am pregătit tortul cu cremă de mascarpone și cafea în două zile. În prima am făcut blatul și am pregătit fursecurile pe care le-am folosit pentru decor. A doua zi am făcut crema și am asamblat. Ceșcuța de ciocolată nu mi-a ieșit așa cum mi-am dorit, dar pentru început eu zic că e acceptabil. În fond tortul a fost pentru cei ai casei, special pentru ziua mamei, deci mi-am permis și eu unele stângăcii.

Gustul e de vis, tot ce e cu cafea e de vis. Nu v-am spus că iubesc cafeaua sub orice formă? Suntem mari consumatori, tocmai d-aia am căutat mult ceva care să fie cu cafea, dar să nu fie tiramisu. Și iată că am găsit minunăția asta de tort pe blogul Violetei. De acolo m-am inspirat pentru decor, încercând totuși să vin și cu ceva din capul meu, și anume ceșcuța de ciocolată.

Vă invit și pe voi la o felie de voie bună alături de un cană de ce vreți voi! Citește mai mult…

D`ale sufletului

Autoportretul omului nebun. Stări alandala

Astăzi e una dintr-acele zile în care am nevoie să zac în pat. N-am chef să mișc un deget, n-am chef să ies afară și nici să vorbesc. Vreau  să nu mă întrebe nimeni ce am, nici să încerce să mă înțeleagă. Sunt prea complicată pentru a fi înțeleasă. Am nevoie de liniște și de o îmbrățișare puternică. Să știu că nu sunt singură. Că în ciuda haosului ăsta din cap și suflet cineva a rămas să-mi fie ghid. Far în negură. Poate că cer prea mult. Mi se spune des că cer lucruri imposibile. Eu nu cred asta.

Și mi se pare că mă pierd pe mine din ce în ce mai mult. Nu mai recunosc persoana pe care o văd în oglindă. Nu mai fac nimic din ceea ce mă făcea fericită. Mă afund într-o groapă din care n-am să mai pot ieși. Și nu e nimeni acolo care să-mi întindă o mână. Poate nici nu trebuie să fie cineva, nu știu. Citește mai mult…

SuperBlog

O zi ștampilată

 7:30

Sună alarma. Altă zi, alt răsărit de soare peste dealul îmbărcat în toamnă. Abia deschid ochii că dau de un bilețel. Astăzi fac eu cafeaua îmi spune mesajul. Hmmm… se anunță o zi interesantă. Soțul iar se joacă de-a ștampilatul. De când și-a cumpărat încă o ștampilă de la Colop îmi face tot felul de surprize, plăcute sau nu. Îmi mai face câteodată glume proaste, în care se apucă să ștampileze în glumă faianța din baie. Ce-i drept îmi spune că mă iubește în zeci de mesaje lăsate pe perete, dar el nu știe oare că nu-mi face plăcere să spăl pereți de 2-3 ori pe săptămână? Mă dau jos din pat și-mi pun halatul. În buzunar, un alt bilețel. Pe balcon,  îmi spune. Zâmbesc și mă îndrept spre locul cu pricina. Un buchet de lalele mă așteaptă pe măsuță. Iubesc lalelele și îl iubesc și pe el pentru că știe asta. Citește mai mult…

SuperBlog

Poligloția – tot mai căutată și mai importantă

Când îmi aduc aminte de engleza din facultate, mă ia cu durere de cap. Practic a fost cam de umplutură, să fie orarul încărcat cu ceva și pentru că cerea specializarea. Literatură engleză la greu, poate prea multă și cam puțin din ceea ce ne ajuta cu adevărat să fim capabili să trecem măcar puțin de generalități. Adică să intrăm cu ambele picioare în groapă ca să zic așa. Culmea e că și colega mea de cameră, care era studentă la ingineria petrolului și gazelor aceeași engleză o avea, chiar dacă teoretic engleza ei se numea în orar engleză de specialitate. Ce-i drept, nu avea literatură… însă în rest la fel. Ne ajutam una pe alta, studiam împreună, înțelegeți voi. Citește mai mult…

SuperBlog

– Și v-ați gândit unde mergeți în vacanța asta? mă întreabă Mirela în timp ce ne beam cafeaua la birou.

– Mini-vacanță vrei să spui. Cinci zile nu pot fi numite vacanță. Oricum ne-am cam făcut o idee. De fapt aveam de mult în plan să ajungem prin Poiana Brașov. Mihai e tare bucuros când aude de Poiana Brașov.

– Vara!? Ce faceți acolo vara? Noi doar iarna mergem pentru schi.

– Păi tot pentru schi mergem. Schi pe iarbă, adaug, văzând-o pe Mirela căscându-si ochii. Doar că deja ne-am uitat la știrile meteo și se pare că primele două zile o să stăm în hotel. Se anunță ploaie, ceea ce e cam aiurea,  având  în vedere că sunt 5 zile în total.

– Îmi pare rău pentru voi. Aveți deja cazare? Poate vă răzgândiți cu locația. Citește mai mult…

SuperBlog

Muzica – de la medicament la dependență

Mi-ar fi plăcut  să învăț să cânt la un instrument. De mică mi-am dorit asta, mai ales că vecina mea era pasionată de flaut și în fiecare duminică avea lecții de flaut. Iar muzica ei se auzea până la mine, ceea ce mă făcea să mă simt ca la un concert, pentru că tipa chiar era și este foarte bună. Asta era cam singura șansă să am ceva mai mult în comun cu muzica pentru că voce nu am. Deși și asta mi-ar fi plăcut. Și totuși muzică nu a fost o pasiune chiar dintotdeauna.

La început a fost necesitate. Aveam 14 ani când a murit tataie. 14 ani este o vârstă la care niciun adolescent nu știe care e rolul lui aici. E vârsta căutării de sine, e vârsta sentimentelor contradictorii și a refugiului. Moartea lui m-a dat peste cap. Am fost furioasă, am suferit, m-am refugiat în poezie și muzică. A fost prima dată când am realizat că oamenii mor. Și că moartea înseamnă despărțire. În acele momente doar muzica m-a făcut să uit. Scriam versuri, în timp ce-n urechi îmi bubuiau sunete plăcute. Aveam nevoie de muzică așa cum oamenii cu dureri fizice au nevoie de analgezice. Citește mai mult…

SuperBlog

Amintiri neplăcute din vremea când eram rudolphiță

Mă tot gândesc ce norocoși sunt adolescenții de astăzi! Adică, pe bune, ei chiar sunt mult mai liberi, mult mai dezinvolți, parcă sunt mult mai preocupați de aspectul lor, de imaginea pe care o lasă celor din jur. Mă uit la soră-mea și sincer vă spun cred că e Narcis întruchipat. De-ai lăsa-o 2 ore în fața oglinzii și tot acolo ai găsi-o când te-oi întoarce. E obsedată de-a dreptul de cum îi stă părul, de firul ăla de zici că face conexiunea între Pământ și Marte, de cum are fața astăzi (de parcă n-ar fi mereu aceeași), de măști de față – pentru hidratare, pentru puncte negre, pentru nu mai știu ce. Mă surprinde faptul că după ce i-am făcut cadou kitul Gerovital Stop Acneea mai renunțat la ritualurile cu diverse legume și buruieni pe care și le întindea pe față. Pentru că părea cu adevărat o mare fană a acestora. Kitul conține un gel spumant purifiant, o mască  purificatoare, benzi de curățare a punctelor negre, o  cremă-gel sebum control, o cremă ultra-activă și o cremă CC matifiantă.  Citește mai mult…

Întâmplări

Cei mai buni cartofi prăjiți

Mi-am amintit zilele trecute de cea mai bună porție de cartofi prăjiți pe care am mâncat-o vreodată. Nu știu cum tocmai la asta m-am gândit, se întâmplă în ultima vreme să mă taie niște gânduri fulgerătoare așa, de câteva secunde, care să-mi amintească de diverse chestii. O fi de la vârstă, nu știu.

Ei bine se făcea că eram în anul 1 de facultate, respectiv anul 1 de stat la cămin. Etajul 2.  Într-o seară venisem cu colegă-mea după o tură de șopinguială destul de obositoare (pentru mine). Urcăm treptele într-un mare stil de mai să trezim tot căminul, cu o mătură-ntr-o mână și vreo 2-3 pungi în celaltă (eu), un mop cu-a lui găleată și alte 2-3 pungi (ea), cu râsete dolofane și multă voie bună, când constatăm cu stupoare că am obosit. Un pic nefiresc, având în vedere că băteam drumul ăla de câteva ori pe zi. Ne ciondănim puțin pe tema cine să cotrobăie prin geantă după cheie, dar ies victorioasă eu. Adică ea trebuia să scoată obiectul magic, să descuie, ca apoi să ne aruncăm dându-ne sufletul pe saltelele destul de moi și numai bune de odihnă. Citește mai mult…

SuperBlog

– Uite puiul meu, acolo tati  ne face un balansoar frumos, din care  te vom privi cum îți vei exersa primii pași. Stai liniștit puiule, vom fi acolo să te ridicăm la nevoie. Căzăturile nu te vor durea, o să ai parte de cea mai verde și deasă iarbă, încât parcă ai să simți că mergi pe norișori.

Simțeam lovituri din ce în ce mai puternice. M-am așezat pe un truchi bătrân de copac, doborât de fulger și mi-am mângâiat burta. Juniorul meu era tare neastâmpărat. Dădea din piciorușe, parcă voia să o ia la fugă.

– Da mami, știu … știu că vei fi un băiețel tare jucăuș. Poate vrei să ajungi fotbalist. Hmmm…. asta e dorința tuturor băiețeilor când sunt micuți. Va avea mami grijă să ai un mini-teren de fotbal în spatele casei, aici, spre pădure.

– Clarisa? Clarisa, draga mea! Mi-am făcut griji! îmi aud soțul strigând disperat. Ce faci aici, iubito?

– Robert? Nu erai la fratele tău, să-l ajuți?

– Mama era îngrijorată că nu dă de tine. M-a trimis să te caut. Zice că în stadiul tău, ar trebui să umbli însoțită. Doar nu vrei să naști aici, singură. Dar chiar, ce faci aici?

– Îi prezentam juniorului viitoarea noastră casă. Știi, parcă îl simt mai agitat când suntem aici. Cred că îi place. Abia aștept să alerge prin curtea cu iarbă grasă, printre aleile de trandafiri, iar eu să-l privesc din bucătărie, în timp ce pregătesc prânzul. Citește mai mult…