Întâmplări

Când zilele nu mai sunt ce sunt …

Nu știu dacă știți senzația aia avută atunci când faci o faptă bună și apoi ceva miraculos se întâmplă și poți să juri că aia ți-e răsplata că ai făcut o faptă bună. Și de prea multă țopăială prin casă de bucurie ți se zdruncină ceva pe la mansardă și ai impresia că zilele săptămânii sunt exact alea care vrei tu să fie. Nu o știți? Nu-i bai, nici eu nu am cunoscut-o până ieri. Adică ieri am reușit să o descopăr. Pe senzație, zic. Ce s-a întâmplat ieri? Păi m-am trezit eu așa frumușel cu un gând măreț, anume acela de a vedea care-i provocarea zilei, de pe blogul lui Călin. Din cauză că am fost cu nervii la pământ din cauza SuperBlogului care mi-a mâncat tot timpul, am cam sărit peste ultimele două provocări din miercurea fără cuvinte.  De data asta am zis că nu e frumos ce fac și că să încep încă de dimineața să sap în arhiva din laptop după niște foto cât de cât decente. Am reușit să postez la o oră destul de târzie pozele și culmea, am mai și înscris articolul la Călin și nu am întâmpinat nicio problemă. Citește mai mult…

SuperBlog

Cu AVBS Credit e mai ușor să spui DA lucrurilor care te fac fericit!

„Banii n-aduc fericirea, dar te ajută să-ntreții iubirea”, ăsta era un proverb? Sau … parcă niște versuri dintr-un cântec? Nu mai știu sigur, dar cert e că eu văd un mare adevăr. Și nu mă refer la iubirea dintre doi/trei sau câți or fi, ci la iubirea de viață, pentru că viața e mult mai frumoasă dacă faci ce îți place. Da, e adevărat că „banul e ochiul dracului” și că dacă te apucă boala banului greu e să te mulțumești cu puțin și să nu aspiri la mai mult. Ba chiar o poți lua pe căi neumblate pentru a ajunge mai ușor la ei. Dar la polul opus mai e și situația aia în care oricât ai întoarce buzunarele pe dos, nu pică nimic. Și nu, nu pentru că-s găurite, ci pentru că sunt goale. Și când te gândești că aveai programată o evadare de câteva zile într-un oraș pe care nu l-ai mai văzut din tinerețe, de când mergeai în excursiile școlare… Citește mai mult…

SuperBlog

santas-workshopO sală enormă, luminată toată și îmbăcată în hăinuțe de Crăciun: multe beculețe, brazi împodobiți, decorațiuni, moși de zăpadă, beteală, globulețe. Două mii de elfi aleargă de colo colo de la o bandă rulantă la alta, unii ocupându-se cu împachetarea cadourilor, alții cu asamblarea jucăriilor și sortarea lor. E forfotă mare la Atelierul lui Moș Crăciun și toată lumea se pregătește de marele moment. În boxe răsună colinde de Crăciun și ninsoarea tocmai se pornește.

– Unde este șeful elfilor? întreb în timp ce îmi trec mâna prin barbă. Scăpărici? Scăpăriiiici!!!! Of, of, pe unde o umbla elful ăsta?

– Stăpâne? Cu ce te ajut? A…. listele, listele!!! Imediat aduc listele cu cei ce au fost cuminți și cei ce nu au fost. […] (aplecat peste un birou plin de hârtii) Unde le-am pus? Aaaaa, aici erați! Uite, Moș Crăciune, aici este lista cu ce-și dorește fiecare.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Răsună a jale prin vălul de ceață …

E îmbrăcat satul într-un văl de ceață ce s-așterne ușor, ca o pătură, alungând oamenii fiecare pe la bordeiele lor, în jurul sobei sau a televizorului, pe la vreo vorbă bună sau prin visări. Strada-i pustie și parcă geme de frig și singurătate, căci și mașinile se sfiesc a porni la drum. Pe ulițe oblojite cu hăinuțe țesute din firișoarele de fum ce se înalță din hogeaguri mai suflă doar vântul ce cântă a- ntristare. Nimic nu anunță vreo viață, nimic nu mai e la fel, nimic nu rămâne în locul acela gol, de prin cotloane.

Din depărtări vreo bocitoare-și jăluiește năcazul la poarta unui cimitir ce-a-mbrățișat atâtea suflete. Sună a jale, sună a dor și-a clopote trase. Cruci multe și mute păstrează amintiri pentru cei încă neatinși. Unii le vor uita, alții le vor săruta la fiecare vizită, le vor mângâia pe creștet, închipuindu-și că cei de sub îi vor pricepe gestul. Miros de pământ proaspăt săpat, de tămâie și lumânări. Clinchet de lacrimi ce scaldă mormântul trezește imagini și doruri și dorințe. Citește mai mult…

SuperBlog

answear-patratDeși au trecut câțiva ani de când am terminat liceul, încă îmi aduc aminte de profesoara de biologie. Atât de tare mi-a rămas întipărită imaginea dânsei, că nu e nevoie decât să închid ochii și parcă o și văd. Și să-mi fie cu iertare că spun asta, dar când am văzut-o pentru prima oară, în primele zile de bobocie, am crezut că a confundat circul cu școala. Cu toate că era extrem de inteligentă, avea un stil vestimentar ceva mai … aparte, care stârnea mereu reacții nu tocmai frumoase printre elevi. Pe toată perioada liceului m-am întrebat dacă o arunca hainele după ce le poartă o dată, pentru că niciodată nu am văzut-o a doua oară cu aceleași haine. Mă întrebam cum o arăta dressing-ul, căci în mintea mea era mare cât un magazin. Citește mai mult…

SuperBlog

cndÎl cunosc pe Johnny de trei ani și pot spune că de aproape doi ani suntem prieteni nedespărțiți. Oriunde merg am grijă să fie alături de mine și să surprindă o parte din locurile pe care le las în urmă. Johnny este aparatul meu de fotografiat de care nu mă pot despărți si pe care, după cum puteți observa, l-am și botezat. L-am primit cadou de la soție la aniversarea celor 10 ani de căsnicie și ușor ușor am învățat să îl folosesc la un nivel profesionist.

De-a lungul timpului, am cunoscut oameni cu aceeași pasiune ca mine, prin intermediul unor cluburi de fotografi. Dar parcă ceva nu este de ajuns. Convorbirile au loc doar din fața unui monitor, ceea ce nu mă mulțumește deloc, pentru că în momentul în care declanșez, sunt tot singur. Citește mai mult…

SuperBlog

logo-wu-xing-2-300x300-1Puiul era băgat la cuptor, roșiile așteptau să le toc și să le arunc în bolul cu salată iar ceainicul sufla de zor în semn că e gata. Soțul mă sunase că tocmai ce-a plecat de la birou, iar copilul trebuia să sosească din clipă în clipă. Îl lăsasem peste zi la o bună prietenă de-a mea și hotărâsem să îl aducă înainte de cină.

– Mami, mami, am veniiiiit!, aud glasul dulce al lui Vlăduț, în timp ce izbește ușa de perete.

– Ce mă bucur, puiule! Trebuie să sosească și tati și punem imediat să mâncăm.

Toate bune și frumoase – pupături, îmbrățișări până în momentul mesei.

– Eu nu vreau să mănânc pui. Mie nu îmi place puiul.

– Nu se poate, fiule, doar vrei să crești mare ca mine, nu? intervine soțul.

– Vreau, dar mie nu îmi place puiul.

– Dar parcă acum câteva seri spuneai că este mega delicios. Ce s-a întâmplat între timp? Citește mai mult…

Întâmplări

Final de poveste

Să porți pe umerii tăi greutatea pe care ți-o lasă acțiunea de a avea grijă de cineva e ceva mare. Te atinge, te responsabilizează și îți dă totul peste cap. Îți vine s-o lași baltă, să îți iei jucăriile și să pleci. Dar nu poți. Te omoară gândul că fără tine, nimic nu ar fi. Că tu ești singurul care poate face ceva și că ar fi inuman să pleci. Cu timpul devine obositor și te atașezi. Ajungi să iubești și să verși lacrimi. Și dacă nici atunci nu realizezi că ești în stare să faci minuni, apăi când?

Mai țineți voi minte de articolul în care povesteam cum m-am ales eu cu 18 iepurași? Dacă nu-l mai țineți minte, nu-i bai, nu pierdeți nimic. Ei bine, simt nevoia să termin povestea, pentru că a rămas la un nivel suspendat. Citește mai mult…

SuperBlog

n1Când am cunoscut-o pe Elsa nimic nu mă făcea să gândesc că o să vină momentul ăsta. Era roșcată, pistruiată și cu două mâini stângi. Pe orice punea mâna strica, se împiedica chiar și de propriile picioare și era tot timpul cu capul în nori. N-am crezut că am să mă îndrăgostesc vreodată  și cu atât mai mult, să ajung să îmi doresc ca viața mea să fie alături de ea. Dar cum nimeni nu dictează inimii, nici eu nu am făcut-o. În ciuda stângăciilor pe care încă le mai are, îmi doresc să o văd mireasă. Avem ceva ani de relație în spate, așa că am decis că trebuie să vină momentul magic. Acela al cererii.

Voiam să fie cu adevărat ceva de poveste. Dacă o scoteam la o plimbare Citește mai mult…