SuperBlog

Poligloția – tot mai căutată și mai importantă

Când îmi aduc aminte de engleza din facultate, mă ia cu durere de cap. Practic a fost cam de umplutură, să fie orarul încărcat cu ceva și pentru că cerea specializarea. Literatură engleză la greu, poate prea multă și cam puțin din ceea ce ne ajuta cu adevărat să fim capabili să trecem măcar puțin de generalități. Adică să intrăm cu ambele picioare în groapă ca să zic așa. Culmea e că și colega mea de cameră, care era studentă la ingineria petrolului și gazelor aceeași engleză o avea, chiar dacă teoretic engleza ei se numea în orar engleză de specialitate. Ce-i drept, nu avea literatură… însă în rest la fel. Ne ajutam una pe alta, studiam împreună, înțelegeți voi. Citește mai mult…

SuperBlog

– Și v-ați gândit unde mergeți în vacanța asta? mă întreabă Mirela în timp ce ne beam cafeaua la birou.

– Mini-vacanță vrei să spui. Cinci zile nu pot fi numite vacanță. Oricum ne-am cam făcut o idee. De fapt aveam de mult în plan să ajungem prin Poiana Brașov. Mihai e tare bucuros când aude de Poiana Brașov.

– Vara!? Ce faceți acolo vara? Noi doar iarna mergem pentru schi.

– Păi tot pentru schi mergem. Schi pe iarbă, adaug, văzând-o pe Mirela căscându-si ochii. Doar că deja ne-am uitat la știrile meteo și se pare că primele două zile o să stăm în hotel. Se anunță ploaie, ceea ce e cam aiurea,  având  în vedere că sunt 5 zile în total.

– Îmi pare rău pentru voi. Aveți deja cazare? Poate vă răzgândiți cu locația. Citește mai mult…

SuperBlog

Muzica – de la medicament la dependență

Mi-ar fi plăcut  să învăț să cânt la un instrument. De mică mi-am dorit asta, mai ales că vecina mea era pasionată de flaut și în fiecare duminică avea lecții de flaut. Iar muzica ei se auzea până la mine, ceea ce mă făcea să mă simt ca la un concert, pentru că tipa chiar era și este foarte bună. Asta era cam singura șansă să am ceva mai mult în comun cu muzica pentru că voce nu am. Deși și asta mi-ar fi plăcut. Și totuși muzică nu a fost o pasiune chiar dintotdeauna.

La început a fost necesitate. Aveam 14 ani când a murit tataie. 14 ani este o vârstă la care niciun adolescent nu știe care e rolul lui aici. E vârsta căutării de sine, e vârsta sentimentelor contradictorii și a refugiului. Moartea lui m-a dat peste cap. Am fost furioasă, am suferit, m-am refugiat în poezie și muzică. A fost prima dată când am realizat că oamenii mor. Și că moartea înseamnă despărțire. În acele momente doar muzica m-a făcut să uit. Scriam versuri, în timp ce-n urechi îmi bubuiau sunete plăcute. Aveam nevoie de muzică așa cum oamenii cu dureri fizice au nevoie de analgezice. Citește mai mult…

SuperBlog

Amintiri neplăcute din vremea când eram rudolphiță

Mă tot gândesc ce norocoși sunt adolescenții de astăzi! Adică, pe bune, ei chiar sunt mult mai liberi, mult mai dezinvolți, parcă sunt mult mai preocupați de aspectul lor, de imaginea pe care o lasă celor din jur. Mă uit la soră-mea și sincer vă spun cred că e Narcis întruchipat. De-ai lăsa-o 2 ore în fața oglinzii și tot acolo ai găsi-o când te-oi întoarce. E obsedată de-a dreptul de cum îi stă părul, de firul ăla de zici că face conexiunea între Pământ și Marte, de cum are fața astăzi (de parcă n-ar fi mereu aceeași), de măști de față – pentru hidratare, pentru puncte negre, pentru nu mai știu ce. Mă surprinde faptul că după ce i-am făcut cadou kitul Gerovital Stop Acneea mai renunțat la ritualurile cu diverse legume și buruieni pe care și le întindea pe față. Pentru că părea cu adevărat o mare fană a acestora. Kitul conține un gel spumant purifiant, o mască  purificatoare, benzi de curățare a punctelor negre, o  cremă-gel sebum control, o cremă ultra-activă și o cremă CC matifiantă.  Citește mai mult…

Întâmplări

Cei mai buni cartofi prăjiți

Mi-am amintit zilele trecute de cea mai bună porție de cartofi prăjiți pe care am mâncat-o vreodată. Nu știu cum tocmai la asta m-am gândit, se întâmplă în ultima vreme să mă taie niște gânduri fulgerătoare așa, de câteva secunde, care să-mi amintească de diverse chestii. O fi de la vârstă, nu știu.

Ei bine se făcea că eram în anul 1 de facultate, respectiv anul 1 de stat la cămin. Etajul 2.  Într-o seară venisem cu colegă-mea după o tură de șopinguială destul de obositoare (pentru mine). Urcăm treptele într-un mare stil de mai să trezim tot căminul, cu o mătură-ntr-o mână și vreo 2-3 pungi în celaltă (eu), un mop cu-a lui găleată și alte 2-3 pungi (ea), cu râsete dolofane și multă voie bună, când constatăm cu stupoare că am obosit. Un pic nefiresc, având în vedere că băteam drumul ăla de câteva ori pe zi. Ne ciondănim puțin pe tema cine să cotrobăie prin geantă după cheie, dar ies victorioasă eu. Adică ea trebuia să scoată obiectul magic, să descuie, ca apoi să ne aruncăm dându-ne sufletul pe saltelele destul de moi și numai bune de odihnă. Citește mai mult…

SuperBlog

– Uite puiul meu, acolo tati  ne face un balansoar frumos, din care  te vom privi cum îți vei exersa primii pași. Stai liniștit puiule, vom fi acolo să te ridicăm la nevoie. Căzăturile nu te vor durea, o să ai parte de cea mai verde și deasă iarbă, încât parcă ai să simți că mergi pe norișori.

Simțeam lovituri din ce în ce mai puternice. M-am așezat pe un truchi bătrân de copac, doborât de fulger și mi-am mângâiat burta. Juniorul meu era tare neastâmpărat. Dădea din piciorușe, parcă voia să o ia la fugă.

– Da mami, știu … știu că vei fi un băiețel tare jucăuș. Poate vrei să ajungi fotbalist. Hmmm…. asta e dorința tuturor băiețeilor când sunt micuți. Va avea mami grijă să ai un mini-teren de fotbal în spatele casei, aici, spre pădure.

– Clarisa? Clarisa, draga mea! Mi-am făcut griji! îmi aud soțul strigând disperat. Ce faci aici, iubito?

– Robert? Nu erai la fratele tău, să-l ajuți?

– Mama era îngrijorată că nu dă de tine. M-a trimis să te caut. Zice că în stadiul tău, ar trebui să umbli însoțită. Doar nu vrei să naști aici, singură. Dar chiar, ce faci aici?

– Îi prezentam juniorului viitoarea noastră casă. Știi, parcă îl simt mai agitat când suntem aici. Cred că îi place. Abia aștept să alerge prin curtea cu iarbă grasă, printre aleile de trandafiri, iar eu să-l privesc din bucătărie, în timp ce pregătesc prânzul. Citește mai mult…

SuperBlog

„Suntem ceea ce mâncăm” spune o vorbă pe care nu știu cât de mulți oameni o și înțeleg. Conform unor date publicate de Institutul Național de Statistică în 2016 românii au crescut consumul de grăsimi, de zahăr, de carne de porc, de ouă, în timp ce consumul de lapte sau fructe, produse locale a fost în scădere. Ne îndreptăm într-o direcție din ce în ce mai proastă și asta se reflectă în sănătatea tot mai precară. Tot mai mulți copii diabetici, tot mai mult tineret care suferă de obezitate, tot mai multe boli cardiovasculare. Sportul a rămas undeva într-o sferă de care nu prea ne atingem pentru că noi le știm pe toate și cu siguranță nu avem nevoie de așa ceva.

Cred cu tărie că schimbarea de care avem nevoie trebuie să vină încă de la cei mici. Cred că generațiile fragede sunt un punct bun de pornire. De ce? Pentru că adulții sunt cumva rigizi. Le este greu să renunțe la ceva cu care sunt deja obișnuiți, ceva ce le oferă plăcere de moment. Citește mai mult…

SuperBlog

Ești așa de frumoasă, Toamnă!

  Dragă Toamnă,

Ce-mi plac serile tale răcoroase! Întotdeauna mi-au plăcut. Sunt momente perfecte pentru a mă cuibări în fotoliul de culoarea algelor marine, cu aromă de vechi, parcă rupt din cărțile cu povești, când întotdeauna există o bunică ce croșetează de zor dintr-un ghem – jucărie al unei mâțe negre ce doarme liniștită la căldura șemineului. Și mă pierd în goliciunea unui pahar de vin roșu, savurându-l până la ultima picătură, ca pe-o carte bună, cuvânt cu cuvânt până la final.

Alteori deschid sertarul sufletului și las să zboare pui de gânduri călătoare. Nu știu unde se duc, știu doar că de fiecare dată rup din mine puțin câte puțin. Citește mai mult…

Plăceri nevinovate

căciuli ruseștiDacă e vineri eu zic că e numai bună o rețetă de ceva extrem de bun, că tot bate la ușă weekendul. Căciuli rusești sau cușma cazacului este o prăjitură tare simpatică, puțin migăloasă, dar vă asigur că nu va trece neobservată. Are un aspect deosebit, elegant, dar nici gustul nu se lasă mai prejos. Căpăcelul amărui, exteriorul învelit în cocos și crema de vanilie creează o combinație fantastică. Unde mai pui și surpriza din interior, când ochii critici dau de un blat de cacao și unul de vanilie.

Prima oară am făcut Căciuli rusești în varianta originală, adică rezultatul final arătând ca o căciulă. La această variantă se pierde destul de mult din blat (dar, după gustul meu sunt mai aspectuase). Apoi când unchi-miu mi-a cerut să fac pentru nuntă am căutat varianta cea mai bună pentru a nu pierde deloc la blat: le-am făcut cuburi. Au ieșit mai multe, a fost mai ușurel de cochetat cu ele, dar nu s-au mai numit căciuli rușești :)) Citește mai mult…