Diverse

Prin grupurile de pe facebook

Încep să cred că tot mai multă lume face abuz de rețelele sociale. De facebook mai exact, căci e cel mai la îndemână și cel mai ușor de umplut cu baliverne. Faci o poză, pui (zici tu) un text bobocuț, plin de filozofie și uaaai di mini șî mini șe fătucă dășteaptă o făcu mămuca. Și pe zi ce trece îmi confirm și mai mult că sunt două mari categorii cu acees la facebook. Ăia care știu cu ce se mănâncă și restul, adică vitele.
Și fără să vreau să jignesc pe nimeni, dară inevitabil am s-o fac prin acest articol, unde se adună  cele mai multe vite? În grupuri, vă zic eu. Dacă sunteți măcar într-un grup o să îmi dați dreptate. Cel mai des și mai des umblu prin cele culinare eu. Și de când umblu m-am săturat de atâta prostie câtă am văzut pe acolo.

În primul rând se remarcă femeile alea disperate, dar disperate care atunci când cineva pune o poză cu o mămăligă (exemplu) apar ele și încep rețeta? ne dați rețeta? vrem rețeta! și rețete? da rețeta unde e?  Băi mămică, îți vine să-ți bagi picioarele și să le dai pe toate afară de pe facebook. Dacă vezi că deja există un comentariu în care se cere rețeta, așteaptă dragă femeie nebună, așteaptă! Nu-s necesare 20 de comentarii în care se cere rețeta, că zău că nu i se face facebook-ului milă s-o scrie el. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Al nu știu câtelea jurnal.

Astăzi … mă simt singură. De fapt sunt puține zilele în care nu mă simt. Am început această prima propoziție de vreo cinci ori, de fiecare dată formulând altfel. Mi-e sufletul singur și încărcat. Aș fi vrut să nu fiu singură.  Mi-e pustie singurătatea și tot mai adâncă.  De fiecare dată cuvântul singur era prezent. Poate că s-a impregnat așa tare în mine acest cuvânt, că am devenit una cu el. Am ales să nu mai îmbogătesc cu nimic. Astăzi mă simt singură, e suficient. E trist, dar probabil că toți ne simțim singuri cândva. Mă întreb de ce. Noi suntem singuri în general. Avem gândurile noastre, simțămintele noastre, pe care le trăim singuri. Desigur, uneori le împărțim cu oamenii pe care-i credem alături nouă, însă nu putem împărți sută la sută nimic, niciodată. Întotdeauna va fi o parte numai a noastră. Și întotdeauna va fi o parte care va rămâne neînțeleasă de cei care ne sunt alături. Nu? Citește mai mult…

Întâmplări

Spectator la o piesă dramatică

Îmi place să observ oamenii. De la depărtare par niște ființe drăguțe. Am mai zis eu odată, demult, într-un articol vechi că nu-mi plac oamenii și încă sunt de aceeași părere. Îs faini doar cât ții distanța și cât nu-i cunoști. Părerea mea, nu aruncați cu bolovani. Așa că ori de câte ori am ocazia, mă așez pe-o bancă și privesc.

Pornind de la ideea de mai sus, iată-mă în Piața Sfatului, pe una din băncile lungi și maronii adulmecând o zi destul de înnorată, fără ploaie însă sau urme de zăpadă. Priveam cum în fața mea trona Tâmpa, învelită în petice de ceață, ce părea a se îndrepta ușor ușor spre oraș. Mă mai minunam de multitudinea de tătici ce-și plimbau odraslele și mă gândeam că la oraș mentalitatea oamenilior e alta față de cea de la țară, unde bărbații nu prea stau cu copiii. Bine, există și excepții, probabil nu ține de locul în care te afli, ci de cât de mult ți-ai dorit un copil, cred. Poate vorbesc prostii, habar nu am.

Pe banca din stânga mea tocmai se așezase o familie, părinți plus o copilă la vreo 12 ani. Tatăl și-a cerut respectuos scuze și l-am auzit zicând îi dați voie lu tati să folosească telefonul? știu că e timpul pentru familie, dar trebuie să verific ceva urgent. Mi s-a părut dubios, apoi m-am gândit că poate sunt acel gen de oameni care se văd doar în weekenduri și atunci vor să petreacă cât mai mult timp împreună. Citește mai mult…

Diverse

de vorbă cu părinții meiM-am întrebat întotdeauna de ce nu spunem ceea ce simțim. De ce ascundem supărări, de ce ne încărcăm sufletele cu vorbe și cu ofuri, care odată spuse ar rezolva poate multe dintre probleme. De ce alegem să suferim singuri, în loc să-i spune ăluia de lângă noi „nu vreau să mai pleci”. Sau „vreau să mă tratezi ca pe un adult”. Sau orice altceva ne face să fim triști și neînțeleși. Până la urmă noi purtăm cea mai mare vină, atunci când afirmăm că suntem neînțeleși. Prin deducție logică, cum încă nu știm să citim gânduri, nu putem înțelege de ce un om e nefericit, dacă el nu ne spune. Sau poate noi chiar credem că el e fericit, dacă-l vedem că zâmbește și că are de toate.

Pe de altă parte înțeleg perfect de ce nu spunem ce simțim. Cred cu tărie că doar oamenii puternici pot fi incredibil de sinceri, iar eu nu sunt un astfel de om. Și ca mine, mai sunt mulți alții.

Cel mai tare doare însă când ești mic și după cum zic cei mari „ești prea mic ca să înțelegi viața așa cum e ea”. Nimic mai fals aș spune. Un copil la vârsta adolescenței e vânat de sentimente la orice pas. E vulnerabil. E vârsta la care îți pui întrebări, la care aștepți răspunsuri. Descoperi. Iubești. Urăști. Te retragi într-o carapace de unde observi tot. E o vârstă plină de drame. Unele imaginare, altele din păcate nu. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Bătrânii mei …

Scriu și sterg. Și scriu din nou, doară n-oi șterge, însă parcă nimic nu exprimă ce anume vreau să zic. Niciodată nu-i ușor să scrii despre cineva la trecut. Sau poate că ar fi, dacă ai știi că poți scrie și la prezent.

Nu era decât o mână de om. Întotdeauna am crezut că trecuse atâta amar de vreme peste trupul acela plăpând, că poate din cauza asta era așa firavă, însă la fel era și-n tinerețea ei. O mână de om, trecut prin multe greutăți și suferințe. O mână de om pe care mă bucur din tot sufletul că am cunoscut-o și că mi-a marcat copilăria. O mână de om de care îmi e cel mai dor.

Născută-n vremurile cele mai vechi, prin 1922, într-un sat micuț, cu o soră geamănă care a murit la naștere, mamaie L. despre care am mai scris și aici, a fost un om de-a dreptul minunat. Chiar dacă mentalitatea de atunci era ca femeia să fie slugă la bărbat, ea a avut noroc de un om la fel de minunat. Poate că sufletul ei bun a atras un alt suflet bun. Tataie, pe care eu nu l-am cunoscut, căci aveam 10 zile când a murit, dar despre care am auzit numai lucuri bune și frumoase a fost un om excepțional.  Citește mai mult…

Diverse

Nu știu cum sunteți voi, dar eu sunt o mare pretențioasă. Sau cred că mai degrabă aș spune sclifosită. Vorbim de mâncare, da? M-am gândit eu așa că într-o minunată zi de luni să vorbim despre mâncarea noastră cea de toate zilele, căci de ce nu? Și să știți că de scriu baiverne e pentru că nu prea-mi merge tasta „a”. Trebuie să apăs de vreo 2-3 ori pe ea să clincăne.

Când eram tânăr fecior … ba nu, asta-i dintr-o melodie, voiam să zic că acasă, la mama totul părea așa ușor, dar de fapt nu prea e pentru că atunci când doi sclifosiți se pun în aceeași metri pătrați împreună, nu-i a bună. Mi-aduc aminte de fiecare dată când ne întreba mama pe mine și pe soră-mea ce vreți să mai fac de mâncare?, iar noi tăceam mâlc și ridicam din umeri. Fă și tu ce-o fi.  Acum îmi dau seama că de fapt ea nu ne întreba musai ca să afle ce preferințe culinare avem noi, ci pentru că efectiv era în pană de idei. Căuta o rezolvare a unui puzzle și noi nu o ajutam deloc.

Așa se face că de câte ori îl întreb pe C. ce vrei de mâncare?, primesc o privire goală și plină de neinspirație. Și da, îl întreb pentru că partea faină a lucrurilor e că ce îmi place mie nu-i place lui, ce îi place lui, nu-mi place mie. Mișto, nu?

Credem că e mai simplu cu un om sclifosit, pentru că dacă mănâncă prea puține chestii, înseamnă (sau mai degrabă însemna în capul meu) că mai puțin de gătit, mult mai bine. Deloc adevărat! Cred că la câte rețete sunt în lumea asta ar fi fost mai simplu să fie extra gurmand. Așa, aia nu că are brânză, aia nu că e cu ceapă, aia nu că are buline verzi și unicorni.  Citește mai mult…

Întâmplări

La mulți ani pe anul ăsta în primul rând! Sper că 2019 v-a găsit sănătoși și veseli, așa cum nu prea m-a găsit pe mine. Daaaar n-am să încep să scriu în prima postare a noului an chestii negative, cică e bine să începi cu dreptul. Așa că ce să fac, mă alătur și eu celor ce cred în ideea asta.

Pentru cine nu știe (și nu cred că știe nimeni, căci n-am menționat până acum) de câteva luni m-am mutat la Brașov împreună cu al meu, căruia probabil îi voi spune C. de acum încolo. „Al meu” parcă prea … „proprietăresc” Așa că sărbătorile de iarnă le-am petrecut aici, printre străini cum s-ar spune. Cu toate astea de Sf. Ștefan a venit la noi soră-mea, împreună cu befefica ei – tot C. va fi notată (BFF- adică cea mai bună prietenă mai pe românește) și au stat 2 zile. 2 zile jumate dacă e să spunem p-a dreaptă.

Zilele de dinainte pentru mine au fost un haos total, cu oale și chiuvetă plină și prăjituri 😀 De astea nu mă plâng, ba chiar mă laud c-am stat aproape 6 ore (cumulate) să fac niște fursecuri. Aruncați un ochi pe fursecuri ciupercuțe să vedeți ce faine-s! Citește mai mult…

Întâmplări

Amintiri cu iz haios

Articolul ăsta vine cumva în legătură cu un articol precedent în care spuneam că după orice mulțime de oameni rămân întotdeauna gunoaie. Și cred cu tărie că educația se face în mare parte  acasă. Acasă e locul care ne formează baza. Eu îmi aduc aminte de morala pe care mi-o făcea mama de câte ori aruncam ceva pe stradă. Eram mică și nu înțelegeam de ce trebuie să car gunoaiele cu mine până ajungeam la un coș de gunoi sau până ajungeam acasă. Nu am înțeles decât când am crescut și am văzut cât de urât poate să fie un loc plin de gunoaie. Dar până atunci am mai aruncat și eu ca orice alt copil până ne-au băgat ăștia laptele și cornul în școli.

Ce treabă are laptele și cornul? Păi stați că vă lămuresc eu. Nu mai știu exact dacă eram la grădiniță sau la școală când am început să primim, dar tind să cred că eram la școală, primele clase. Deci eram o mogâldeață destul de mică. Și în fiecare zi îmi luam de mâncare de acasă, deci nu stăteam în baza laptelui și pâinii ăleia numite corn. De multe ori primeam biscuiți (asta îmi aduc aminte pentru că mereu îi mâncam). Dar laptele întotdeauna îl aduceam acasă, pentru că eu nu prea beam lapte, decât de la sursă directă, adică vaca’ lu mamaie. Până când am început să-i prind gustul. Știți voi că mâncarea are alt gust atunci când sunteți mulți la masă? Citește mai mult…