Cărți

bărbatul care n-a mai sunatAn aparitie: 2018
Autor: Rosie Walsh
Categoria: Literatura Universala
Editura: NEMIRA
Nr. pagini: 336

N-am mai citit de ceva vreme și am tot văzut romanul ăsta peste tot. Am citit câteva recenzii și am decis să-l citesc, căci tare interesant părea. În ciuda celor 300 de pagini, eu zic că se va citi în mai puțin de-o zi, pentru că efectiv nu cred că are nimeni răbdare să-l lase pe mai multe zile. Observați de câte ori am folosit verbul „a citi”? Mda, trecem peste.

„Bărbatul care n-a mai sunat” nu e deloc ceea ce pare. Adică, nu știu ce vă pare vouă însă inițial eu am crezut că e o poveste de dragoste, un trio amoros, ca să zic așa. M-am gândit de multe ori că e vorba de-o soție, nu știu de ce (poate pentru că mai mereu e vorba de una?)

Dar ca să începem cu începutul, o cunoaștem pe Sarah, o femeie în pragul divorțului, întoarsă în Anglia, la părinții ei, pentru a comemora pierderea surorii ei. În urmă cu 19 ani avusese loc un accident, de care ni se tot amintește pe parcursul romanului.  Aici, Sarah se îndrăgostește nebunește de Eddie. Îndrăgostela e reciprocă, așa că petrec împreună 6 zile minunate, apoi bărbatul pleacă în vacanță. Dragostea lor e adolescentină, pasajele sunt drăguțele. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Prin grupurile de pe facebook

Încep să cred că tot mai multă lume face abuz de rețelele sociale. De facebook mai exact, căci e cel mai la îndemână și cel mai ușor de umplut cu baliverne. Faci o poză, pui (zici tu) un text bobocuț, plin de filozofie și uaaai di mini șî mini șe fătucă dășteaptă o făcu mămuca. Și pe zi ce trece îmi confirm și mai mult că sunt două mari categorii cu acees la facebook. Ăia care știu cu ce se mănâncă și restul, adică vitele.
Și fără să vreau să jignesc pe nimeni, dară inevitabil am s-o fac prin acest articol, unde se adună  cele mai multe vite? În grupuri, vă zic eu. Dacă sunteți măcar într-un grup o să îmi dați dreptate. Cel mai des și mai des umblu prin cele culinare eu. Și de când umblu m-am săturat de atâta prostie câtă am văzut pe acolo.

În primul rând se remarcă femeile alea disperate, dar disperate care atunci când cineva pune o poză cu o mămăligă (exemplu) apar ele și încep rețeta? ne dați rețeta? vrem rețeta! și rețete? da rețeta unde e?  Băi mămică, îți vine să-ți bagi picioarele și să le dai pe toate afară de pe facebook. Dacă vezi că deja există un comentariu în care se cere rețeta, așteaptă dragă femeie nebună, așteaptă! Nu-s necesare 20 de comentarii în care se cere rețeta, că zău că nu i se face facebook-ului milă s-o scrie el. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Al nu știu câtelea jurnal.

Astăzi … mă simt singură. De fapt sunt puține zilele în care nu mă simt. Am început această prima propoziție de vreo cinci ori, de fiecare dată formulând altfel. Mi-e sufletul singur și încărcat. Aș fi vrut să nu fiu singură.  Mi-e pustie singurătatea și tot mai adâncă.  De fiecare dată cuvântul singur era prezent. Poate că s-a impregnat așa tare în mine acest cuvânt, că am devenit una cu el. Am ales să nu mai îmbogătesc cu nimic. Astăzi mă simt singură, e suficient. E trist, dar probabil că toți ne simțim singuri cândva. Mă întreb de ce. Noi suntem singuri în general. Avem gândurile noastre, simțămintele noastre, pe care le trăim singuri. Desigur, uneori le împărțim cu oamenii pe care-i credem alături nouă, însă nu putem împărți sută la sută nimic, niciodată. Întotdeauna va fi o parte numai a noastră. Și întotdeauna va fi o parte care va rămâne neînțeleasă de cei care ne sunt alături. Nu? Citește mai mult…

Întâmplări

Spectator la o piesă dramatică

Îmi place să observ oamenii. De la depărtare par niște ființe drăguțe. Am mai zis eu odată, demult, într-un articol vechi că nu-mi plac oamenii și încă sunt de aceeași părere. Îs faini doar cât ții distanța și cât nu-i cunoști. Părerea mea, nu aruncați cu bolovani. Așa că ori de câte ori am ocazia, mă așez pe-o bancă și privesc.

Pornind de la ideea de mai sus, iată-mă în Piața Sfatului, pe una din băncile lungi și maronii adulmecând o zi destul de înnorată, fără ploaie însă sau urme de zăpadă. Priveam cum în fața mea trona Tâmpa, învelită în petice de ceață, ce părea a se îndrepta ușor ușor spre oraș. Mă mai minunam de multitudinea de tătici ce-și plimbau odraslele și mă gândeam că la oraș mentalitatea oamenilior e alta față de cea de la țară, unde bărbații nu prea stau cu copiii. Bine, există și excepții, probabil nu ține de locul în care te afli, ci de cât de mult ți-ai dorit un copil, cred. Poate vorbesc prostii, habar nu am.

Pe banca din stânga mea tocmai se așezase o familie, părinți plus o copilă la vreo 12 ani. Tatăl și-a cerut respectuos scuze și l-am auzit zicând îi dați voie lu tati să folosească telefonul? știu că e timpul pentru familie, dar trebuie să verific ceva urgent. Mi s-a părut dubios, apoi m-am gândit că poate sunt acel gen de oameni care se văd doar în weekenduri și atunci vor să petreacă cât mai mult timp împreună. Citește mai mult…

Cărți

de vorbă cu părinții meiM-am întrebat întotdeauna de ce nu spunem ceea ce simțim. De ce ascundem supărări, de ce ne încărcăm sufletele cu vorbe și cu ofuri, care odată spuse ar rezolva poate multe dintre probleme. De ce alegem să suferim singuri, în loc să-i spune ăluia de lângă noi „nu vreau să mai pleci”. Sau „vreau să mă tratezi ca pe un adult”. Sau orice altceva ne face să fim triști și neînțeleși. Până la urmă noi purtăm cea mai mare vină, atunci când afirmăm că suntem neînțeleși. Prin deducție logică, cum încă nu știm să citim gânduri, nu putem înțelege de ce un om e nefericit, dacă el nu ne spune. Sau poate noi chiar credem că el e fericit, dacă-l vedem că zâmbește și că are de toate.

Pe de altă parte înțeleg perfect de ce nu spunem ce simțim. Cred cu tărie că doar oamenii puternici pot fi incredibil de sinceri, iar eu nu sunt un astfel de om. Și ca mine, mai sunt mulți alții.

Cel mai tare doare însă când ești mic și după cum zic cei mari „ești prea mic ca să înțelegi viața așa cum e ea”. Nimic mai fals aș spune. Un copil la vârsta adolescenței e vânat de sentimente la orice pas. E vulnerabil. E vârsta la care îți pui întrebări, la care aștepți răspunsuri. Descoperi. Iubești. Urăști. Te retragi într-o carapace de unde observi tot. E o vârstă plină de drame. Unele imaginare, altele din păcate nu. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Bătrânii mei …

Scriu și sterg. Și scriu din nou, doară n-oi șterge, însă parcă nimic nu exprimă ce anume vreau să zic. Niciodată nu-i ușor să scrii despre cineva la trecut. Sau poate că ar fi, dacă ai știi că poți scrie și la prezent.

Nu era decât o mână de om. Întotdeauna am crezut că trecuse atâta amar de vreme peste trupul acela plăpând, că poate din cauza asta era așa firavă, însă la fel era și-n tinerețea ei. O mână de om, trecut prin multe greutăți și suferințe. O mână de om pe care mă bucur din tot sufletul că am cunoscut-o și că mi-a marcat copilăria. O mână de om de care îmi e cel mai dor.

Născută-n vremurile cele mai vechi, prin 1922, într-un sat micuț, cu o soră geamănă care a murit la naștere, mamaie L. despre care am mai scris și aici, a fost un om de-a dreptul minunat. Chiar dacă mentalitatea de atunci era ca femeia să fie slugă la bărbat, ea a avut noroc de un om la fel de minunat. Poate că sufletul ei bun a atras un alt suflet bun. Tataie, pe care eu nu l-am cunoscut, căci aveam 10 zile când a murit, dar despre care am auzit numai lucuri bune și frumoase a fost un om excepțional.  Citește mai mult…

Prin ochii mei

Nu știu cum sunteți voi, dar eu sunt o mare pretențioasă. Sau cred că mai degrabă aș spune sclifosită. Vorbim de mâncare, da? M-am gândit eu așa că într-o minunată zi de luni să vorbim despre mâncarea noastră cea de toate zilele, căci de ce nu? Și să știți că de scriu baiverne e pentru că nu prea-mi merge tasta „a”. Trebuie să apăs de vreo 2-3 ori pe ea să clincăne.

Când eram tânăr fecior … ba nu, asta-i dintr-o melodie, voiam să zic că acasă, la mama totul părea așa ușor, dar de fapt nu prea e pentru că atunci când doi sclifosiți se pun în aceeași metri pătrați împreună, nu-i a bună. Mi-aduc aminte de fiecare dată când ne întreba mama pe mine și pe soră-mea ce vreți să mai fac de mâncare?, iar noi tăceam mâlc și ridicam din umeri. Fă și tu ce-o fi.  Acum îmi dau seama că de fapt ea nu ne întreba musai ca să afle ce preferințe culinare avem noi, ci pentru că efectiv era în pană de idei. Căuta o rezolvare a unui puzzle și noi nu o ajutam deloc.

Așa se face că de câte ori îl întreb pe C. ce vrei de mâncare?, primesc o privire goală și plină de neinspirație. Și da, îl întreb pentru că partea faină a lucrurilor e că ce îmi place mie nu-i place lui, ce îi place lui, nu-mi place mie. Mișto, nu?

Credem că e mai simplu cu un om sclifosit, pentru că dacă mănâncă prea puține chestii, înseamnă (sau mai degrabă însemna în capul meu) că mai puțin de gătit, mult mai bine. Deloc adevărat! Cred că la câte rețete sunt în lumea asta ar fi fost mai simplu să fie extra gurmand. Așa, aia nu că are brânză, aia nu că e cu ceapă, aia nu că are buline verzi și unicorni.  Citește mai mult…