Întâmplări

~vezi aici partea anterioară~

M-am panicat. Rău. Rău de tot. Vorbisem atât de multe și cu așa mare ușurință…iar acum, acum ce să-i spun? O să vorbim despre vreme? Stele? Despre noi, cei penibili, care păream să avem fobie unul față de celălalt? Parcă îmi venea să dau înapoi, să fie totul așa cum a fost până atunci. Cel puțin în fața monitorului aveam curaj. În realitate nu.

În sfârșit a oprit mașina. Nu țin minte dacă a fost vreo apropiere fizică dar parcă parcă nu. Defapt sigur nu. Doar ne-am dat mâna :)) și am scrâșnit un : „oficial, eu sunt ….”. Mi-a sărit în ochi tricoul pe care îl purta. Erau două siluete, bărbat și femeie care se țineau în brațe. L-o fi ales special? O vrea să-mi sugereze ceva?

Am vorbit numai aiureli. Defapt nu prea am vorbit. Parcă atunci ne cunoșteam pentru prima oară…adică asta făceam, de fapt nu făceam chiar asta. Of…Cert e că încremenisem ca două statui. Citește mai mult…

Cărți

Dragoste virtuală de Daniel Glattauer

Mulțumesc fată veselă pentru recomandare!

Graba strică treaba. Însă nu întotdeauna. O tastare rapidă (de unde și greșeala) a unei adrese de e-mail o face pe Emmi să trimită cererea de dezabonare de la revista Like unui alt destinatar: Leo Leike. Câteva schimburi de mesaje îi face pe cei doi să se simtă atrași unul față de altul. În scurt timp (nu e chiar scurt, pentru că cei doi corespondează online timp de un an) se nutresc sentimente, dorințe ascunse, fantezii erotice iar mesajele trimise devin din ce în ce mai intime. Tensiunea dintre ei e clar că se află în creștere,iar momentul unei întâlniri pare să fie aproape, dar este tot timpul amânat.. Citește mai mult…

Întâmplări

~pentru a citi partea anterioară click aici~

După 10 luni de amiciție, prietenie pe nevăzute, neauzite, doar pe “citite” a (re)venit marea întrebare: Vrei să ne întâlnim?  -ĂĂĂĂĂĂ…acum? Adică…la ora asta? e aproape unșpe noaptea….dar nu contează, da, vreau!

Am reauzit  recitit întrebarea: Cum? Chiar vrei? – vreau, dar nu mai întreba că mi-e să nu mă răzgandesc.

Cred că a doua întrebare a fost pentru a verifica siguranța răspunsului. Nici lui nu îi venea să creadă ochilor ce citește.  Am ieșit de pe joc și ne-am pregătit fiecare cum simțea nevoia, dar tind să cred că mai mult spiritual decât fizic. În scurt timp aveam să mă privesc în ochi cu cel la care visam. Recunosc că am azvârlit repede pijamalele de pe mine, (de parcă era posibil să ajungă în cele câteva secunde cât trecuseră de când oprisem calculatorul), mi-am pus niște haine și m-am pironit la fereastră că doar doar să văd când o opri vreo mașină prin zonă. Citește mai mult…

Întâmplări

~ începutul se află aici~

Mă întrebam mereu dacă nu cumva greșesc că acord încredere unui străin. Ceva îmi spunea că nu. Începusem să ne confesăm cu adevărat unul altuia și părea să fie mult mai ușor să vorbești cu cineva pe care nu îl cunoști. Vorbeam cu un pseudonim care mâine putea să nu mai existe.

După jumătate de an însă tot acolo se afla și tot de vorbă cu mine. Îmi ceruse de câteva ori să ne întâlnim dar refuzasem …. De ce? Dacă în realitate nu era așa cum îl știam eu? Dacă totul fusese o iluzie? Aș fi preferat să trăiesc această iluzie la nesfârșit, decât să o pierd..

Nopțile deveneau tot mai apasătoare.De undeva din înlăuntrul meu zbiera disperată dorința de a iubi, de a fi iubită, alintată, mângaiată. Și mă tot gândeam că aș vrea să îl văd, să îl strâng în brațe, să îl simt lângă mine… Citește mai mult…

Întâmplări

Viața mea a început cu adevărat în 2010. Atunci am fost renăscută din sentimente pe care nu le mai încercasem și care aveau să mă poarte pe poteci necunoscute. Până în acele momente mi se părea strigător la cer să începi o relație online, însă cine nu vede, nu crede,nu? Ei bine viața mi-a arătat că se poate.

Pe vremea aia abia îmi făcusem  cont pe un joc de cultură generală (sau cam așa ar fi trebuit să fie). Am fost captivată repede și plăcerea devenea tot mai mare. Pentru că jocul asigura posibilitatea de a alege adversarii, mereu stăteam minute să mă gândesc pe cine să aleg. Până l-am ales pe EL. Am schimbat cuvinte, apoi ne-am mai “duelat” în cultură generală, sau mai bine zis în răspunsuri memorate, până ce am început să petrecem ore întregi în care povesteam. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Am visat că eram principalul personj secundar
dintr-o poveste încă nespusă,
unde tot ilogicul avea logică.
Puteam vedea clar cu ochii-mi orbi
culorile decolorate ale lumii
şi graiam cu gura-mi mută
cânturi încă necântate până atunci.
În braţele mele îşi făceau cuib
păsări oloage ce adăposteau sub aripi
pui de anotimpuri încă nenăscuţi.
Pe umeri duceam vântul,
îl petreceam până dincolo, în depărtări
unde pietrele se sărutau şi-apoi
băteau doi oameni cap în cap
ca să aprindă focul.

D`ale sufletului

Tot timpul pierdem ceva, fie că este vorba de bani, un autobuz, o cheie sau un episod din serialul preferat. Însă, nimic din astea nu sunt bucățele din noi. Astăzi le pierdem – mâine probabil deja am uitat. Însă atunci când pierdem oameni lucrurile se schimbă.
Din vina noastră, din vina lor, sau pentru că așa spune Cel de Sus trebuie să ne despărțim de oameni dragi.
Prima pierdere cu adevărat grea pentru un suflet de copil (pentru ca aveam paișpe ani) a fost a bunicului. M-a marcat profund și m-a făcut să realizez că pe omul ăla nu o să îl mai văd niciodată. NICIODATĂ! Am fost foarte supărată că mi-a fost luat un om drag și nu înțelegeam de ce Dumnezeu face asta. Nici acum nu înțeleg. Se zice că odată ce trece timpul durerea se estompează, însă eu nu văd niciun adevăr. Totul e clar în mintea mea, parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar durerea și lacrimile sunt la fel de copleșitoare ca atunci când s-a întâmplat. Citește mai mult…

SuperBlog

SuperBlog2015

   Nu știu în ce îmi vâr urechile, dar abia aștept! Astăzi din întâmplare am dat peste această competiție și am zis de ce să nu particip și eu? Așa că îmi anunț participarea și sper să fie pe atât de interesant pe cât pare!

D`ale sufletului

De curând am fost la deschiderea anului școlar, la liceul unde am învățat si eu. E adevărat că nu mai arată exact la fel, s-au mai făcut unele modificări, însă clasa „mea” avea același aspect (cred că bătrânesc e cuvântul potrivit) foarte bine conturat în mintea mea. Când am pătruns pe holul unde ne pierdeam pauzele, m-am bucurat să regăsesc scrijelit pe lambriul de pe pereți chipului directorului. Aceleași scrijelituri, același miros, aceleași perdele îngălbenite de timp și podele ridate….

Ne-am strâns apoi în curte pentru a asculta promisiunile conducerii cu privire la noul an și urările de bun venit. Din marea de oameni, am admirat cu lacrimi în ochi pe cei care mi-au fost dascăli și am retrăit în câteva clipe momentele frumoase… Îi căutam pe cei care urmau să-mi fie colegi, aruncam privirea haotic, pentru că tot ceea ce vedeam era străin.

Zici că ăsta e profesorul meu de istorie? Nu-mi place! Am tresărit la auzul întrebării și mi-am dat seama că eu NU eram acolo pentru mine, ci pentru copilul de lângă mine.Aia NU era deschiderea mea. Nu erau colegii mei. TIMPUL MEU TRECUSE.

E sfâșietor să vezi cum Timpul nu îți e prieten. Cum aleargă căpiat lăsând în urmă pe toți și pe toate. Am simțit un mare dor de acele vremuri și un mare gol în suflet. Și m-am simțit un om neputincios și mic în fața unui hău care abia așteaptă să faci un pas greșit…